iulie | 2014 | Vasile Cucu

Arhiva | iulie, 2014

Vertical

Am învăţat să merg cu capul sus,

Să nu m-aplec după iluzii,

Departe gândurile mele s-au tot dus,

Fugind de-ale lumii de azi infuzii!

Sunt un bolnav ce nu vrea ajutor,

M-am săturat de-otrava din injecţii,

Ai mei concetăţeni m-aşteaptă-n abator,

Pentru idei rebele au pregătit corecţii!

Mi-e trupul încărcat ca trenul într-o gară,

Car dintr-un loc într-altul a lumii nebunie,

Din casa mea de vise sunt zilnic dat afară,

Să fiu mereu eu însumi, devine utopie!

Merg singur pe cărarea de oameni părăsită,

În mine arde setea de-a ajunge la izvor,

Am un răspuns la întrebarea ce nu a fost rostită:

Trec vertical prin viaţă şi nu mă tem să mor!

Prietene, mâinile noastre s-au strâns de despărţire,

în clipa în care timpul respira tăcut,

înghiţând cu greu tristeţea.

Prietene, ticăitul de ceas se auzea doar în inimă,

bătând tot mai puternic,

vrând să ascundă emoţia vorbelor iscusite.

Câte vorbe nespuse au rămas

ascunse după priviri neclintite?

Câte vorbe de duh, venite de Sus,

s-au oprit în văzduh înlemnite?

Doar mâna mai simte

căldura sufletului tău, învăluit în tăcere,

doar ea mai poate strânge în palmă

inevitabilul „La Revedere!”.