Privesc în gol, atunci când nu ești tu,
Din cer zăpada-mi umple sufletul;
În mine viscolul acoperă cărări,
Să șteargă urmele atâtor supărări.
Privesc în sus, spre steaua dimineții,
Să nu mai văd în noapte umbrele tristeții;
Aștept lumina soarelui tăcut,
Să reaprindă-n mine chipul tău pierdut.
Privesc cu ochii umezi Omul de Zăpadă,
Din pieptul meu i-aș da o inimă să bată,
L-aș strânge-n brațe, ca pe-un ultim dor,
Să simt, încă o dată, dragostea de om!
Privesc colindătorii, cum cântă la fereastră,
Cât de plăcut e să te simți acasă,
Răsună-n mine glasul lor umil,
Ah, ce n-aș da să fiu din nou copil!