Aleargă-n mintea noastră fricile nebune,
Calcă-n picioare câmpul cu gânduri înflorite;
Prin praful ridicat, lumina nu pătrunde,
Se-ntunecă privirea cu clipele strivite.
Nu se oprește hoarda la poarta rațiunii,
Dărâmă gardul viu, născut din sentimente,
În inima iubirii înfig cuțite hunii,
Ca să ucidă timpul hrănit cu frumusețe.
Sufletul trist își caută salvarea,
Se-nchide-n sine, refuzând gândirea,
Nu vrea s-audă fricile ce-i taie evadarea,
Vrea doar să fie liber, simțind din nou iubirea.
Se topește-n mine iarna-ntunecoasă,
Din suflet ghioceii se-înalță spre lumină,
Petale albe se desfac spre inima aleasă,
Frunzele verzi iubirii se închină!
Se avântă-n zbor mii de păsărele,
Cerul primitor le-ncălzește glasul,
Cântecul naturii răsună prin ele,
Primăvara vieții le admiră valsul!
Câmpiile fade se îmbujorează,
Munți încărunțiți își refac podoaba,
Tabloul naturii iar se colorează,
Pânza omenirii își dezgheață apa!
Se topește-n palmă clipa răcoroasă,
Se aprinde-n suflet dorul de frumos,
Raze de lumină se preling pe față,
Ne umezesc ochii, dându-le un rost!
Vasile Cucu - Blog 