Dreptatea

Dreptatea se târăşte pe pământul pustiit,

îngenuncheată de rănile neputinţei;

strigă zadarnic spre cerul stăpânit de vulturi,

vocea i se izbeşte de ziduri!

Unde sunt locuitorii acelui tărâm de vis,

în care omenia era regina virtuţii?

Unde sunt îngerii căzuţi din Paradis,

care s-ocrotească până la final părinţii?

Dreptatea răsuflă cu greu,

pe câmpul înnegrit de promisiuni putrezite;

aerul lumii este otrăvit,

plin de speranţe neîmplinite.

Unde o fi conştiinţa-mpăcată,

care să-i vorbească societăţii?

Unde or fi oamenii cu inima curată,

care să-i întindă o mână Dreptăţii?

Etichete:constiinta, dreptate, dreptatea, inima, oameni, pamant, poet, promisiuni, societate, sperante, versuri, virtute, vocea