Arhiva | Suflet RSS feed for this section

Sinergie

15 apr.

Lumânările își împletesc flăcările,

înalță spre cer lumina credinței,

picură ceara pe crăpăturile neputinței.

Oamenii singuratici își împletesc cărările,

străbat împreună drumul nopții,

dorind să evite capcanele morții.

Păsările călătoare își împletesc aripile,

zboară împreună spre locuri mai calde,

speriate de frigul nopților albe.

Izvoarele ascunse își împletesc râurile,

se scurg, până la ultima picătură, în mare,

primesc binecuvântarea razelor de soare.

Vlăstarele timpului își împletesc mugurii,

se nasc, din lumină, florile vieții,

așteaptă însetate roua dimineții.

Creațiile lumii își împletesc energiile,

se contopesc în scânteia divină,

străbat Universul spre armonia sublimă.

E timpul nostru

22 apr.

Acum e timpul pentru rugăciune,

Când gândurile tac și sufletul vibrează;

Acum e timpul pentru plecăciune,

Pentru credința care ne înnobilează.

Povestea noastră merge mai departe,

Cu fiecare Paști zidim templul iubirii,

Suntem atât de mulți și-atât de-aproape,

Veniți să-mpărtășim miracolul Luminii.

Flacăra vie ne sfințește locul,

Ne bucurăm de lume și de viață,

Pe-acest Pământ noi ne trăim sorocul

Și-n Ceruri timpul veșnic ne așteaptă!

De Paști

1 mai

De Paști, în Ceruri, liniștea-i totală,

Îngerii stau tăcuți și-ascultă omenirea,

Cum lui Hristos i-aducem slavă

Și ne rugăm să ne aducă mântuirea!

De Paști, o lume-ntreagă cântă,

Despre viața veșnică și Înviere,

Copiii-nvață despre Sărbătoarea Sfântă,

Despre iertare, dragoste și mângâiere!

De Paști, Pământul strălucește,

Cerul se oglindește în sufletul curat,

În noaptea lungă doar lumina ne călăuzește

Și ne-amintește că Hristos a Înviat!

Casa părintească

16 iun.

Dintre-atâtea locuri dragi pe lume,

Dintre multele ferestre către cer,

Sufletul te-alege doar pe tine,

Casă părintească, dulce univers!

Printre-atâtea flori înmiresmate,

Printre-atâtea splendide culori,

Ochii mei te văd, prin umedele pleoape,

Magică grădină, ce îmi dai fiori!

Dintre-atâția oameni cumsecade

Dintre-atâtea suflete-ndrăgite,

Dorul meu pe voi vă strigă-n noapte,

Dragi părinți, rămași în locuri sfinte!

 

Emotie

1 feb.

Se apropia momentul în care copilul trebuia să intre pe scenă, pentru a recita poezia. Aştepta cuminte, aşezat pe scaunul său, privind la colegul care era în centrul atenţiei. Toţi cei din sală priveau „actorul” principal, îi sorbeau fiecare cuvânt, fiecare răsuflare… Văzând ceea ce se petrece în sală şi cât de greu îi este colegului său să ducă la bun sfârşit momentul artistic, începu să devină neliniştit: îşi mişca frecvent mâinile şi picioarele, vrând parcă să se ridice în picioare şi să iasă afară. Inima începuse să-i bată mai repede, simţea furnicături în tot corpul şi trăgea tare aer în piept. Clipele care se scurgeau, până să-i vină rândul, le simţea în zvâcnirile tâmplelor sale şi ar fi vrut să poată fugi de ele. Nu putea, momentul său venise.

În timp ce publicul aplauda pe cel care tocmai terminase, el se ridică de pe scaun şi începu să păşească spre centrul scenei. Paşii erau greoi, parcă i se muiaseră picioarele şi nu mai avea puterea de a ajunge în locul stabilit. Inima îi bătea cu putere, vrând parcă să-i sară din piept! Se gândea necontenit la primul vers, îl repeta întruna pentru a nu-l uita, fiindcă de el depindea succesul sau eşecul său. Îi era frică să nu rateze începutul poeziei, să nu se facă de râs în faţa atâtor oameni. Deodată se făcu linişte în sală, toate privirile fiind aţintite asupra sa.

Copilul respira cu putere, fiind parcă gata să izbucnească în plâns. Înghiţi în sec şi începu să recite: la început mai nervos, repede, apoi din ce în ce mai liniştit, cu intonaţie, transmiţând din ce în ce mai mult emoţia poeziei. Emoţia mesajului din versuri lua încet locul emoţiei micului artist. Versurile curgeau de la sine, dornice să nu mai fie spuse doar la repetiţie ci în faţa publicului.

Cu obrajii roşii de emoţie, cu sufletul în gât şi cu privirea aceea nevinovată, copilul rostea fiecare cuvânt ca şi cum de asta ar fi depins viaţa lui, ca şi cum  de acest moment ar fi depins fericirea sa în viaţă… La final, când toată sala a început să aplaude, toate emoţiile sale s-au transformat în lacrimi, de bucurie sau de eliberare din tensiunea care-l măcina în interior.

Cât de greu a fost, însă cât de frumos! Oamenii din sală au trăit împreună cu el emoţia purităţii, a sincerităţii şi  a bucuriei de a duce cu bine până la final un lucru, oricât de neînsemnat ar părea el. Emoţia te face să trăieşti altfel clipa, într-un mod cu totul diferit faţă de celelalte clipe, obişnuite. Emoţia înseamnă o altfel de viaţă, mai intensă, mai frumoasă…Ce poate fi mai frumos decât un copil emoţionat spunând o poezie?

Locul iubirii

8 dec.

Cât de departe am fost? Nu mai departe de cât m-au putut duce picioarele, maşina sau avionul, în locuri nevăzute de mine, dar cunoscute de mulţi alţii. Am mers în căutarea acelui loc de vis, pământul făgăduinţei, unde visele să devină realitate. Am crezut că există un astfel de loc, ca un Colţ de Rai, unde să stai şi să stai, pentru a fi împlinit,  pentru a fi fericit. Pentru a fi iubit? Aşa ar fi trebuit, pentru a putea fi fericit. Mi-am zis că mai întâi ar trebui să iubesc eu, să dau înainte să primesc, pentru că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu pe lumea asta, orice efect având o cauză. Aşadar, am dorit să devin o cauză a iubirii şi-apoi să-i simt efectul: ofer iubire-primesc iubire-ofer iubire şi aşa mai departe. Şi chiar dacă nu primesc, tot e important să ofer, pentru că fără iubire nu rezistă nicio fericire! Cum să fii fericit fără să iubeşti şi să fii iubit? Pentru ce folos? Doar pentru a fi? Sună prea egoist!

În locul mult visat, al mult doritei fericiri, m-am întrebat, aşadar,  ce să iubesc? Orice, mi-am zis, important fiind să iubesc ceva pentru a-mi „asigura” fericirea pe viaţă. Locul ideal, societatea ideală, fericirea plutind în aer, respirabilă, lipsind doar acel „ceva” de iubit. Atunci, i-am dat „poruncă” sufletului meu:

–         Iubeşte! Ai atâtea lucruri minunate în jurul tău şi atâţia oameni…Iubeşte!

–         Nu pot aşa, la comandă! Totul mi-e străin, am nevoie de timp ca să creez o legătură emoţională.

–         Sufleţelule, n-avem timp de pierdut, trebuie să iubeşti! Eu mă ocup cu respiratul fericirii, iar tu cu găsitul iubirii!

–         Este nevoie de timp. Nu mă presa, te rog, mai întâi trebuie să trec peste despărţirile recente, care m-au afectat!

–         Te-au afectat? Ca să uiţi dezamăgirea, găseşte repede iubirea!

–         Nu despre dezamăgire e vorba! Mi-e dor de tot ce-am lăsat în urma paşilor tăi grăbiţi să plece într-o altă lume!

–         Am făcut-o pentru binele nostru…Să nu-mi porţi pică! Vei iubi din nou şi, atunci, fericirea va fi deplină: pentru trup şi pentru suflet, deopotrivă.

–         Poate, însă acum am nevoie de timp. Mi-e dor de-acasă!

–         Cât timp?

–         Nu ştiu…O viaţă?

Cât de aproape am fost? Fericirea căutată părea atât de aproape, însă era departe. Era departe de sufletul meu, de locul unde ar fi trebuit să fie. Am văzut-o, aproape că am atins-o, însă era o iluzie. Cum poţi să iubeşti o Fata Morgana? Chiar dacă raţiunea îţi spune că trebuie s-o iubeşti, sufletul nu te ascultă. El simte ce este bine pentru tine şi doar ascultându-i dorinţa poţi fi împăcat cu tine însuţi, poţi fi fericit.

Departe sau aproape, nu contează! Oricum aş spune, de fapt nu am fost exact în locul în care trebuia să fiu. Acela este locul „ales”, în care îmi doresc să trăiesc: exact în el, nici departe şi nici aproape. Vreau doar să fiu mereu acolo unde este locul sufletului meu, acolo unde el poate iubi. Ce poate fi mai frumos decât să iubeşti?

Dialog cu Fericirea

21 iul.

În viaţă, omul caută neîncetat fericirea. Neştiind cum arată, de foarte multe ori trece pe lângă ea şi devine frustrat că nu o găseşte:

–         De-ai şti cât te-am căutat! Greu te mai găseşte omul!

Fericirea: – Dacă m-ai găsit greu, înseamnă că n-ai căutat unde trebuie!

–         Păi de unde-ai vrea să ştiu unde să te caut? Te-am căutat prin toată lumea. Nu mi-a spus nimeni unde te afli, ca să vin direct la tine… Aşa că am căutat şi-am tot căutat!

F: – Mă miră faptul că nu ţi-a spus nimeni unde mă găseşti!

–         Probabil că toţi cei cu care am vorbit erau la fel de neştiutori ca şi mine. Dacă unul singur ar fi fost fericit, mi-ar fi spus „secretul” existenţei tale. Am dreptate sau nu?

F: – Nu ştiu! N-am făcut o statistică ca să ştiu câţi sunt fericiţi şi câţi nu sunt. Din ce spui tu, se pare că majoritatea nu m-au găsit. Poate că au fost şi unii care nu au vrut să-ţi spună despre mine!

–         Adică vor să fie numai ei fericiţi?

F: – Posibil!

–         Ce rost are să fii fericit dacă nu-ţi manifeşti această stare de spirit, dacă nu o împărtăşeşti celor din jur?

F: – Depinde de cum au ajuns să fie fericiţi, de caracterul lor, de educaţie, de valorile care-i călăuzesc în viaţă şi de multe altele. Eu nu sunt o fericire universală, ci una individuală. Înţelegi diferenţa?

–         Vrei să spui că tu eşti doar fericirea mea?

F: – Păi nu tu mă trăieşti? Poţi să te duci la vecini, la prieteni şi să-i rogi să-ţi dea un pic de fericire?

–         Dacă ar fi oameni generoşi, ar putea dărui şi altora, nu?

F: – Eşti amuzant! Eu sunt o stare sufletească ce se naşte în tine şi aparţine fiinţei tale. Nu mă miră faptul că ai căutat degeaba prin toată lumea.

–         Am făcut şi eu ce-am ştiut, sau am văzut că fac alţii!

F: – Ce fac alţii?!…Căutaţi cu toţii în afara voastră ceea ce se află în interiorul vostru?!

–         Da! De ce te miri? Societatea în care ne naştem şi care ne formează ca adulţi responsabili nu ne învaţă nimic despre fericire, ci doar cum să ai o meserie, cum să lucrezi ca să ai necesarul vieţii materiale şi cum să perpetuăm specia umană. N-am auzit ca în numeroşii ani de şcoală să se predea materia numită Fericirea. Dacă vrei să ajungi „vedetă”, de ce nu insişti pe la mai marii vremii să te facă ştiinţă de predat în şcoli?

F: – Pentru că eu sunt o stare sufletească, nu o acţiune! Acţiunea este făcută de corpul fizic şi doar prin acţiune se pot schimba lucrurile în societate, care aparţine lumii materiale.

–         Dar cei care sunt fericiţi de ce nu acţionează pentru propagarea fericirii în întreaga societate?

F: – Nu-i aşa de simplu cum crezi tu! Un om fericit nu este neapărat şi un om bun, corect, responsabil, adică un model de urmat…Ştii că şi prostia este o cale de-a ajunge la mine?

–         Asta-i bună! Ai văzut proşti fericiţi?

F: – Şi încă câţi! Ţi-am spus că nu sunt interesată de statistici, însă te asigur că sunt destui!

–         Asta da „surpriză”! Eu am învăţat peste 20 de ani şi am umblat prin lume ca să te  găsesc şi tu îmi spui că puteam fi prost, la locul meu, pentru a fi fericit?

F: – Încurcate şi nenumărate sunt căile Domnului!

–         Care-i morala? Nu mai înţeleg nimic!

F: – Tocmai asta-i morala! Încercând să înţelegi cât mai mult şi să vezi cât mai mult din lumea asta, pierzi esenţialul…

–         Care este…?

F: – Vezi că nu te-ai prins? Ziceai că eşti băiat deştept, umblat prin lume…

–         Din moment ce te-am găsit, înseamnă că sunt!

F: – După câtă osteneală? Îţi place să te chinui?

–         Hai, lasă ironiile! Care-i „esenţialul”?

F: – Nu pot să-ţi spun! Mă supun şi eu anumitor legi universale şi am secretele mele „profesionale”. Dar ca să vezi că vreau să „cooperăm” în viaţă, poate chiar şi după, îţi dau un indiciu: Liberul Arbitru.

–         Aha, m-am prins! Adică abia acum conştientizez ceea ce de fapt se întâmplase deja!

F: – Păi vezi? Hai că n-ai făcut şcoală degeaba! Toate-s bune la ceva în viaţă!

–         Te-am aflat, chiar pe tine!

F: – Bravo! Vezi să nu mă uiţi! Văd că ţi-ai îmbogăţit şi vocabularul: „te-am aflat”! Iar ca să nu te culci pe-o ureche, descoperă diferenţa între a mă găsi, a mă afla şi a mă trăi!…