Arhiva | Filosofie RSS feed for this section

De ce?

21 sept.

Iată o întrebare care ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii, din dorinţa noastră de a înţelege ce ni se întâmplă,  de a găsi răspunsuri la frământările existenţiale sau din simpla dorinţă de a acţiona doar dacă este necesar:

–         Poate cineva să-mi răspundă la această întrebare: „de ce”?

Cineva: – Este o întrebare simplă, pusă de nenumărate ori, al cărei răspuns este la fel de   simplu. Nici nu-i nevoie să întrebi pe cineva, poţi găsi singur răspunsul!

– Dacă-i aşa de simplu, atunci răspunde-mi!

– La ce să-ţi răspund?

– La întrebare! De ce?

– De ce, ce?

– Cum ce? Nu evita întrebarea! Vreau un răspuns la „de ce?”, nu la „ce?”! Este simplu să răspunzi la „ce?”, însă e complicat să răspunzi la „ de ce?”!

– Ba nu-i deloc complicat! Am numeroase răspunsuri pentru întrebarea ta, însă vreau să înţeleg mai bine ce vrei de fapt să afli, ca să-ţi pot da răspunsul potrivit.

– Numeroase răspunsuri? Eu nu am niciunul! Spune-mi câteva dintre ele!

– Deci, vrei să ştii de ce? Uite de-aia, de pildă, demult, degeaba şi, nu în ultimul rând, de ce nu?

– Aşa, la mişto, poate răspunde orice prost!… Eu vreau un răspuns adevărat, pertinent, cu profundă meditaţie asupra vieţii!

– La ce te ajută un astfel de răspuns?

– Cum la ce m-ajută? Să afli răspuns la întrebarea care te frământă, care te-ar elibera din „temniţa” ignoranţei, arătându-ţi calea spre cunoaştere, progres şi evoluţie spirituală, este esenţa vieţii!

– Poţi fi ceva mai clar, te rog?

– Ca să nu mor prost! Este destul de clar?

–  Eh, în cazul ăsta nu-ţi mai dau răspunsul aşteptat…Oricum, tot prost o să mori!

– Aşa crezi tu! Eu sunt însă convins că, răspunzând la cât se poate de multe întrebări, voi dobândi înţelepciunea mult dorită. Cred că tu nu ai dobândit această înţelepciune şi nu-mi poţi da răspunsul aşteptat!

– Aşa crezi?! În cazul ăsta, îţi repet ultimul dintre răspunsuri: de ce nu?

– Nu poţi să-mi răspunzi printr-o antiteză! Nu are nicio logică, niciun temei ştiinţific şi riscăm să aruncăm în derizoriu tot ce-a dobândit umanitatea ca şi cunoaştere!

– Tocmai aici este cheia cunoaşterii! Dacă primeşti răspuns la o întrebare, urmează alta şi pe urmă alta…Treci dintr-o treaptă de cunoaştere într-alta, răspunsul devine întrebare şi tot aşa, intrând într-un cerc din care nu mai poţi să ieşi. Dacă am transforma cercul într-o linie dreaptă, ar fi o succesiune de întrebare-răspuns- întrebare-răspuns-etc. Adică o succesiune de cauză-efect-cauză-efect-etc. Ceea ce contează, de fapt, este prima cauză, sursa tuturor întrebărilor…

– Păi, în cazul ăsta, vreau răspuns la o singură întrebare „de ce?”, cu privire la prima cauză, momentul zero. Sar peste toate celelalte „de ce”-uri şi vreau doar un singur răspuns…Cred că nu cer prea mult, nu?

– Şi dacă întrebarea corectă pentru „momentul zero”, prima cauză, nu este „de ce?”…şi nici alte întrebări pe care le putem exprima, bazate pe nivelul de cunoaştere atins de umanitate? Dacă acea „primă cauză” nu aparţine doar „cercului” amintit, ci îl depăşeşte cu mult? De exemplu, dacă întrebarea corectă pentru acel moment unic ar fi „de ce nu”?

– Am pierdut firul! Ce importanţă are cum exprimi întrebarea? O exprimi cu ajutorul cunoştinţelor dobândite.

–  Păi asta-i problema! Vrei să afli răspunsuri la întrebări ce depăşesc nivelul de cunoaştere destul de limitat al omenirii!

– Ce-ai vrea să fac? Să mor prost?

– De ce nu? Oricum nu poţi să afli decât o infimă parte din tot ce există în Univers, deoarece Pământul şi oamenii săi nu sunt decât o infimă parte din acest Univers… Şi dacă ar exista mai multe „cercuri”, unul în interiorul celuilalt şi tot aşa? Dacă ar exista Univers în Univers: tridimensional în cvadrupludimensional, în cvintupludimensional şi aşa mai departe. Oare cum ar arăta acestea, care ar fi „întrebările” lor?

– De ce? Asta-i întrebarea care mă face să-mi doresc să aflu cât se poate de mult!

– De ce nu vrei tu să-ţi trăieşti viaţa liniştit, fără mari bătăi de cap şi întrebări care te depăşesc? Fii fericit, bucură-te de viaţa ta şi răspunde în primul rând la întrebarea „cât timp?”!

– De ce „cât timp”?

– Pentru că aşa vrea „Cineva”!

Reclame

Imaginatie

4 mai

Merg fără să privesc înapoi, călcând peste florile mici şi mari, drepte sau strâmbe, crescute în calea omului grăbit să dea piept cu ultima coroană. N-ar fi trebuit să crească acolo unde talpa omului striveşte frumosul din gândurile nepervertite de urletele animalelor înfometate. Ar fi trebuit să încolţească doar în grădinile izolate de lume, în paradisul negăsit de ochii căutătorilor de comori. Există, undeva, un astfel de loc, unde fiecare om îşi are colţul său de grădină, în care sămânţa frumosului refuzat de realitate rodeşte pentru sine. Nevrând să fie călcată-n picioare de către uriaşii furnicilor de pe Pământ, grădina fermecată şi-a găsit locul în tărâmul imaginaţiei, acolo unde visele devin realitate şi unde imposibilul este doar o barieră a materiei…

Continui să merg, călcând prin noroiul în care dispar gânduri, sentimente şi oameni, ridic tot mai greu fiecare talpă, de care mi se lipeşte trecutul. Mă străduiesc să avansez prin glodul lipicios, desprind talpa şi o înfig acolo unde mi se pare că nu mă scufund prea adânc. Pas cu pas, gând cu gând, mă îndrept către necunoscut, către speranţă, către viitor, către „înainte”, sau către bariera materiei. Există, oare, un drum mai puţin anevoios, cu paşi mai puţin greoi? Nu cred, din moment ce rolul picioarelor este să meargă pe pământ, aşa cum o fi el! Aşa cum rolul aripilor este acela de a zbura, deasupra noroiului plin de gânduri, sentimente şi oameni. Există un loc în care aripile sufletului te înalţă peste toate grădinile ascunse, purtându-te lin peste tot frumosul imaginat şi neimaginat de ochii înfometaţi de viaţă. Există o viaţă în care poţi să zbori peste bariere, să speri fără teama de a fi dezamăgit, să visezi fără teama de a fi trezit, în care poţi crea lumea ta! Ce poate fi mai frumos decât gândul frumos, liber, hrănit cu seva adevărului şi a iubirii necondiţionate, purtat pe aripile sufletului evadat din materie?

Gândul şi sufletul se îmbrăţişează pe covorul transcedental al sentimentelor născute pentru eternitate, se învelesc cu lumina aştrilor ce radiază fericire, se abandonează în liniştea eternă a spaţiului cosmic. Gândul frumos zburdă prin spaţiul infinit, trecând peste fiecare barieră a spaţiului cunoaşterii limitate, lăsând în urmă planete şi galaxii, lăsând în urmă Timpul…Fără timp, tălpile noastre nu ar mai avea niciun rol, ar sta înfipte în vidul eternităţii, iar omul nu ar mai putea avansa către viitor sau către bariera cunoaşterii materiale. Omul ar sta nemişcat în increatul de sub tălpile sale, iar nemişcarea sa ar lăsa netulburată liniştea păcii universale. El, singur deasupra întregului Univers, fără Timp, s-ar simţi Atotputernic, Stăpânul Eternităţii şi al întregului Univers…Ar fi posibil, poate, dacă ar fi Unul Singur!

Miliarde de fiinţe de pe Pământ şi de pe alte planete visează frumos! Locul mult râvnit, fiind deja ocupat,  mai poate fi doar replicat în imaginaţia fiecăruia. Fiecare îşi poate crea propriul loc, propriul Colţ de Rai, în care să se simtă Atotputernic, în care să se simtă liber. În tot acest timp, miliardele de tălpi continuă să se înfigă în noroiul drumului de parcurs, din lumea uriaşilor pentru furnici, iar Singurul cocoţat în vârf de Univers, îndeasă talpa în acceleraţia Timpului…El stăpâneşte Timpul, iar noi stăpânim Imaginaţia!