Acest popor nici lacrimi nu mai are,
Nici de tristețe, nici de voie bună,
Îngenunchiat, se-nchină la altare,
Sătul de-atâta ură și minciună.
Așteaptă o minune, care să-i schimbe soarta,
Anchilozat de-atâta resemnare;
Privește-n gol și își ascunde fața,
De teamă că Destinul îi va cere-o favoare.
Acest popor nici gânduri nu mai are,
Nici vorbe dulci și nici blesteme;
Cu dinții încleștați de întristare,
Își duce soarta într-un car cu lemne…
Mai mână boii, câteodată, pe drumul desfundat,
Mai taie-un lemn, pe înserat, să-l facă cruce,
Mai urlă, noaptea, de durere că nu e ascultat
Și tace ziua…chiar în ziua de răscruce!
Vasile Cucu - Blog 