Frigul năprasnic a înghețat inimile intrate în hibernare, transformând lumea într-un pustiu al neiubirii. Sentimentele uscate trosnesc sub apăsarea singurătății și nu mai au puterea de a întreține flacăra iubirii divine. Gheața își întinde carapacea peste oceanul trăirilor, trimițând în adâncuri zbaterile vieții. Nimic nu mai mișcă la suprafață, crivățul își înfige țepii în plămânii naturii. Albul iernii își întinde mantia peste regatul său, ștergând orice pată de culoare. În temnița nopților lungi, nu mai pătrunde nicio rază de soare!
Mințile înfrigurate și întunecate nu mai văd orizontul, devenind pradă rătăcirii. Se învârt în cerc, fără noimă, consumându-și inutil puțina energie rămasă. Se afundă tot mai mult în noianul de temeri, de iluzii și dezamăgiri, îndepărtându-se de calea salvatoare a adevărului. Pe măsură ce se obișnuiesc cu întunericul, nu-și mai doresc lumina, pe măsură ce se autoamăgesc, nu-și mai doresc adevărul! Vor fi acoperite de troienele timpului, dispărând fără urmă.
Oamenii buni își întind unul altuia mâinile calde, pentru a răzbi prin iarna grea a vieții. Pe calea evoluției umanității, pășesc cu grijă pe urmele lăsate de înaintași, dorind să avanseze către noi orizonturi. Nu lasă pe nimeni în urmă, convinși fiind că sunt mai importante comunitatea și comuniunea decât singurătatea și individualismul. Doar așa se vor dezgheța inimile și vor naște vlăstari de sentimente dătătoare de speranță și iubire!
Blog Cucu Vasile 