Privesc pe cer cum timpul zboară departe,
prea departe de inimile noastre,
prea aproape de eternitate.
Îi place nemărginirea și liniștea,
s-a săturat de zbuciumul omenirii,
rămâne impasibil la oftatul iubirii.
Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,
atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,
atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.
Nu mai vrea să fie hazliu,
ne privește tăcut, cu indiferență,
supărat, parcă, pe-a noastră existență.
Vasile Cucu - Blog 