Trecutul atârnă greu de picioarele legate,
ca o piatră mare, cu neîmpliniri,
ce te trage către adâncurile întunecate.
Durerile sedimentate împietresc sufletul,
își făuresc propria statuie,
la care să se roage, în noapte, cugetul.
Ceața neîncrederii învăluie rațiunea,
oamenii triști își feresc privirile,
fiecare ascunzându-și dezamăgirea.
Lumea se umple tot mai mult de neiubire,
de indiferență pentru suferință,
de scepticism pentru orice gest de dăruire.
În cercul vicios al umanității scăzute,
oamenii buni își fac loc cu greu,
aducând cu ei speranța unor zile mai bune.
