Iată o întrebare care ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii, din dorinţa noastră de a înţelege ce ni se întâmplă, de a găsi răspunsuri la frământările existenţiale sau din simpla dorinţă de a acţiona doar dacă este necesar:
– Poate cineva să-mi răspundă la această întrebare: „de ce”?
Cineva: – Este o întrebare simplă, pusă de nenumărate ori, al cărei răspuns este la fel de simplu. Nici nu-i nevoie să întrebi pe cineva, poţi găsi singur răspunsul!
– Dacă-i aşa de simplu, atunci răspunde-mi!
– La ce să-ţi răspund?
– La întrebare! De ce?
– De ce, ce?
– Cum ce? Nu evita întrebarea! Vreau un răspuns la „de ce?”, nu la „ce?”! Este simplu să răspunzi la „ce?”, însă e complicat să răspunzi la „ de ce?”!
– Ba nu-i deloc complicat! Am numeroase răspunsuri pentru întrebarea ta, însă vreau să înţeleg mai bine ce vrei de fapt să afli, ca să-ţi pot da răspunsul potrivit.
– Numeroase răspunsuri? Eu nu am niciunul! Spune-mi câteva dintre ele!
– Deci, vrei să ştii de ce? Uite de-aia, de pildă, demult, degeaba şi, nu în ultimul rând, de ce nu?
– Aşa, la mişto, poate răspunde orice prost!… Eu vreau un răspuns adevărat, pertinent, cu profundă meditaţie asupra vieţii!
– La ce te ajută un astfel de răspuns?
– Cum la ce m-ajută? Să afli răspuns la întrebarea care te frământă, care te-ar elibera din „temniţa” ignoranţei, arătându-ţi calea spre cunoaştere, progres şi evoluţie spirituală, este esenţa vieţii!
– Poţi fi ceva mai clar, te rog?
– Ca să nu mor prost! Este destul de clar?
– Eh, în cazul ăsta nu-ţi mai dau răspunsul aşteptat…Oricum, tot prost o să mori!
– Aşa crezi tu! Eu sunt însă convins că, răspunzând la cât se poate de multe întrebări, voi dobândi înţelepciunea mult dorită. Cred că tu nu ai dobândit această înţelepciune şi nu-mi poţi da răspunsul aşteptat!
– Aşa crezi?! În cazul ăsta, îţi repet ultimul dintre răspunsuri: de ce nu?
– Nu poţi să-mi răspunzi printr-o antiteză! Nu are nicio logică, niciun temei ştiinţific şi riscăm să aruncăm în derizoriu tot ce-a dobândit umanitatea ca şi cunoaştere!
– Tocmai aici este cheia cunoaşterii! Dacă primeşti răspuns la o întrebare, urmează alta şi pe urmă alta…Treci dintr-o treaptă de cunoaştere într-alta, răspunsul devine întrebare şi tot aşa, intrând într-un cerc din care nu mai poţi să ieşi. Dacă am transforma cercul într-o linie dreaptă, ar fi o succesiune de întrebare-răspuns- întrebare-răspuns-etc. Adică o succesiune de cauză-efect-cauză-efect-etc. Ceea ce contează, de fapt, este prima cauză, sursa tuturor întrebărilor…
– Păi, în cazul ăsta, vreau răspuns la o singură întrebare „de ce?”, cu privire la prima cauză, momentul zero. Sar peste toate celelalte „de ce”-uri şi vreau doar un singur răspuns…Cred că nu cer prea mult, nu?
– Şi dacă întrebarea corectă pentru „momentul zero”, prima cauză, nu este „de ce?”…şi nici alte întrebări pe care le putem exprima, bazate pe nivelul de cunoaştere atins de umanitate? Dacă acea „primă cauză” nu aparţine doar „cercului” amintit, ci îl depăşeşte cu mult? De exemplu, dacă întrebarea corectă pentru acel moment unic ar fi „de ce nu”?
– Am pierdut firul! Ce importanţă are cum exprimi întrebarea? O exprimi cu ajutorul cunoştinţelor dobândite.
– Păi asta-i problema! Vrei să afli răspunsuri la întrebări ce depăşesc nivelul de cunoaştere destul de limitat al omenirii!
– Ce-ai vrea să fac? Să mor prost?
– De ce nu? Oricum nu poţi să afli decât o infimă parte din tot ce există în Univers, deoarece Pământul şi oamenii săi nu sunt decât o infimă parte din acest Univers… Şi dacă ar exista mai multe „cercuri”, unul în interiorul celuilalt şi tot aşa? Dacă ar exista Univers în Univers: tridimensional în cvadrupludimensional, în cvintupludimensional şi aşa mai departe. Oare cum ar arăta acestea, care ar fi „întrebările” lor?
– De ce? Asta-i întrebarea care mă face să-mi doresc să aflu cât se poate de mult!
– De ce nu vrei tu să-ţi trăieşti viaţa liniştit, fără mari bătăi de cap şi întrebări care te depăşesc? Fii fericit, bucură-te de viaţa ta şi răspunde în primul rând la întrebarea „cât timp?”!
– De ce „cât timp”?
– Pentru că aşa vrea „Cineva”!