Spune-mi, poet drag, cum e-n eternitate,
pe care stea din Univers ți s-a făcut dreptate?
Te iubesc îngerii mai mult ca noi,
cei ce-am rămas aici cu dorul poeziei,
sau ți-ai dori să simți, din nou,
fiorul dulce-al dragostei de glie?
Spune-mi, în cer cine ți-e muza,
cu ce trăiri îi împletești cununa?
Ți-e dor de floarea ta albastră,
de codrii verzi și graiul românesc,
sau te-ai obișnuit cu liniștea cerească,
în care să simți, veșnic, har dumnezeiesc?
Sursa foto: Google Images
Căzut din cer, într-o lume necunoscută,
învăț cum să trăiesc printre străini,
învăț răbdarea și iubirea ascunsă,
deghizat în trupul efemer.
Alungat din paradis, pe-o planetă albastră,
învăț să înot într-un ocean de vise,
învăț să respir, privind pe fereastră,
închis în propriul abis.
Pierdut în acest Univers, fără speranță,
învăț cum să accept și să iert,
învăț credința într-o altă viață,
trimițându-Ți al meu S.O.S.
(n.a.: S.O.S. = Save Our Souls)
Copil hazliu, zăpada te aşteaptă,
S-alergi prin albul plin de fantezie,
În palme să-i oferi căldura toată
Şi s-o transformi, pe loc, în jucărie!
Din cer cad fulgii mari de bucurie,
Se-adună liniştiţi pe umerii tăi mici,
Te-mpodobesc frumos cu-a lor magie,
Te poartă în regatul clipelor de vis!
Copile, paşii tăi sunt bulgări de zăpadă,
Rostogoliţi prin lume prind avânt,
Cresc tot mai mari, fără să cadă,
Şi se opresc la poarta Marelui Cuvânt!
Să nu-i spui nici măcar o poezie,
Doar râsul tău să-nveselească Universul,
Să-şi amintească de a sa copilărie,
Căci tu, pe lumea asta, eşti Alesul!
Merg fără să privesc înapoi, călcând peste florile mici şi mari, drepte sau strâmbe, crescute în calea omului grăbit să dea piept cu ultima coroană. N-ar fi trebuit să crească acolo unde talpa omului striveşte frumosul din gândurile nepervertite de urletele animalelor înfometate. Ar fi trebuit să încolţească doar în grădinile izolate de lume, în paradisul negăsit de ochii căutătorilor de comori. Există, undeva, un astfel de loc, unde fiecare om îşi are colţul său de grădină, în care sămânţa frumosului refuzat de realitate rodeşte pentru sine. Nevrând să fie călcată-n picioare de către uriaşii furnicilor de pe Pământ, grădina fermecată şi-a găsit locul în tărâmul imaginaţiei, acolo unde visele devin realitate şi unde imposibilul este doar o barieră a materiei…
Continui să merg, călcând prin noroiul în care dispar gânduri, sentimente şi oameni, ridic tot mai greu fiecare talpă, de care mi se lipeşte trecutul. Mă străduiesc să avansez prin glodul lipicios, desprind talpa şi o înfig acolo unde mi se pare că nu mă scufund prea adânc. Pas cu pas, gând cu gând, mă îndrept către necunoscut, către speranţă, către viitor, către „înainte”, sau către bariera materiei. Există, oare, un drum mai puţin anevoios, cu paşi mai puţin greoi? Nu cred, din moment ce rolul picioarelor este să meargă pe pământ, aşa cum o fi el! Aşa cum rolul aripilor este acela de a zbura, deasupra noroiului plin de gânduri, sentimente şi oameni. Există un loc în care aripile sufletului te înalţă peste toate grădinile ascunse, purtându-te lin peste tot frumosul imaginat şi neimaginat de ochii înfometaţi de viaţă. Există o viaţă în care poţi să zbori peste bariere, să speri fără teama de a fi dezamăgit, să visezi fără teama de a fi trezit, în care poţi crea lumea ta! Ce poate fi mai frumos decât gândul frumos, liber, hrănit cu seva adevărului şi a iubirii necondiţionate, purtat pe aripile sufletului evadat din materie?
Gândul şi sufletul se îmbrăţişează pe covorul transcedental al sentimentelor născute pentru eternitate, se învelesc cu lumina aştrilor ce radiază fericire, se abandonează în liniştea eternă a spaţiului cosmic. Gândul frumos zburdă prin spaţiul infinit, trecând peste fiecare barieră a spaţiului cunoaşterii limitate, lăsând în urmă planete şi galaxii, lăsând în urmă Timpul…Fără timp, tălpile noastre nu ar mai avea niciun rol, ar sta înfipte în vidul eternităţii, iar omul nu ar mai putea avansa către viitor sau către bariera cunoaşterii materiale. Omul ar sta nemişcat în increatul de sub tălpile sale, iar nemişcarea sa ar lăsa netulburată liniştea păcii universale. El, singur deasupra întregului Univers, fără Timp, s-ar simţi Atotputernic, Stăpânul Eternităţii şi al întregului Univers…Ar fi posibil, poate, dacă ar fi Unul Singur!
Miliarde de fiinţe de pe Pământ şi de pe alte planete visează frumos! Locul mult râvnit, fiind deja ocupat, mai poate fi doar replicat în imaginaţia fiecăruia. Fiecare îşi poate crea propriul loc, propriul Colţ de Rai, în care să se simtă Atotputernic, în care să se simtă liber. În tot acest timp, miliardele de tălpi continuă să se înfigă în noroiul drumului de parcurs, din lumea uriaşilor pentru furnici, iar Singurul cocoţat în vârf de Univers, îndeasă talpa în acceleraţia Timpului…El stăpâneşte Timpul, iar noi stăpânim Imaginaţia!
Vasile Cucu - Blog 