În zăpada pufoasă se tăvălesc râsetele copilăriei,
rostogolesc în lume bucuria vieții,
aruncă spre cer fulgii albi de speranță.
Arborii plini de nea fac plecăciuni către oameni,
își împodobesc cu grijă coroana,
pe care s-o închine razelor de soare.
Crestele albe se lasă pictate cu gândul,
tabloul naturii își așteaptă admiratorii
care să dezghețe cărările pădurii.
Privirile reci, rămase-n urma sufletelor plecate,
visează la anotimpul lacrimilor calde,
în care iubirea să topească timpul.
Vasile Cucu - Blog 