Tag Archives: timpul

Iarnă caldă

19 feb.

În iarna călduroasă păstrez amintirile la rece,

închise în pivnița trecutului argintiu,

placat cu un strat subțire de gheață.

Din butoiul magic îmi umplu cupa cu speranțe,

sorb până la ultima picătură, însetat de veșnicie

și mă cufund în somnul titanic.

Visez la iarna albă, plină de bucurie,

în care copiii își colorează obrajii în roșu,

pentru a se deosebi de oamenii de zăpadă.

Visez la timpurile de odinioară, pline de sens,

în care oamenii se mulțumeau cu vorbe bune

și agățau în brad globuri de suflet, în fiecare seară…

În iarna prea caldă mă topesc încet,

picură din mine timpul dezghețat,

se subțiază tot mai mult aripile de ceară.

E timpul nostru

22 apr.

Acum e timpul pentru rugăciune,

Când gândurile tac și sufletul vibrează;

Acum e timpul pentru plecăciune,

Pentru credința care ne înnobilează.

Povestea noastră merge mai departe,

Cu fiecare Paști zidim templul iubirii,

Suntem atât de mulți și-atât de-aproape,

Veniți să-mpărtășim miracolul Luminii.

Flacăra vie ne sfințește locul,

Ne bucurăm de lume și de viață,

Pe-acest Pământ noi ne trăim sorocul

Și-n Ceruri timpul veșnic ne așteaptă!

Tablou hibernal

24 ian.

În zăpada pufoasă se tăvălesc râsetele copilăriei,

rostogolesc în lume bucuria vieții,

aruncă spre cer fulgii albi de speranță.

Arborii plini de nea fac plecăciuni către oameni,

își împodobesc cu grijă coroana,

pe care s-o închine razelor de soare.

Crestele albe se lasă pictate cu gândul,

tabloul naturii își așteaptă admiratorii

care să dezghețe cărările pădurii.

Privirile reci, rămase-n urma sufletelor plecate,

visează la anotimpul lacrimilor calde,

în care iubirea să topească timpul.

Timpul

23 feb.

Privesc pe cer cum timpul zboară departe,

prea departe de inimile noastre,

prea aproape de eternitate.

Îi place nemărginirea și liniștea,

s-a săturat de zbuciumul omenirii,

rămâne impasibil la oftatul iubirii.

Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,

atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,

atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.

Nu mai vrea să fie hazliu,

ne privește tăcut, cu indiferență,

supărat, parcă, pe-a noastră existență.

 

Spre cer

11 feb.

Cer, imensitatea ta mă umple de mister,

Atâția ani ți-am dăruit privirea mea senină,

De-atâtea ori ți-am trimis rugăciunea mea umilă,

Dar niciodată n-am primit vreun semn!

 

Cer, albastrul tău mă mângâie mereu,

Aș vrea să pot zbura spre steaua ta divină,

Să-ți cânt iubirea mea, ce mă alină,

Să simt mult mai aproape al tău Dumnezeu!

 

Cer, nu-mi săgeta ființa cu-al tău ger,

Așterne-ți fulgii albi în palma mea,

Sufletul meu va colinda la poarta ta,

Sperând să-nvingă timpul efemer!

 

Cer, sper să mă ierți că ți-am fost infidel,

Căci am iubit femeia mai mult decât al tău mister;

Zâmbetul ei e mai frumos decât un curcubeu,

Iar sărutul său mă transformă în zeu!

 

Urmele iubirii

28 aug.

Poza urme de pasi

În visul meu, tu erai fără nume,

Ca o străină apărută-n viaţa mea,

Păreai pierdută în această lume,

Cu gândul rătăcind pe nu ştiu care stea.

Privirea ta absentă îşi aştepta chemarea,

Ecoul despărţirii îţi răsuna în suflet,

Pe buzele-amorţite se risipea candoarea

Ce te-a făcut să crezi că dragostea-i un cântec.

Iubirea, uneori, nu ţine cont de nimeni,

Nu-ntreabă mintea când să înflorească,

Îşi face singură buchetul său de inimi,

Pe care timpul va vrea să le-ofilească.

În viaţa mea, tu vei fi fără nume,

Un chip frumos, iubit doar în tăcere,

Distanţa dintre noi încă mai are urme,

Pe care dorul nostru le şterge cu durere.

 

Traieste clipa

8 feb.

Priveşte-mă, sunt steaua care străluceşte,

pe cerul infinit sunt pentru tine,

în timpul care-ţi aparţine.

Atinge-mă, niciodată n-am fost mai aproape,

printre atâtea chipuri sunt singura oglindă,

chiar şi în întuneric sunt propria-ţi lumină.

Iubeşte-mă, azi timpul ne aşteaptă,

să fim pentru o clipă o singură fiinţă

şi să visăm că dragostea există.

Trăieşte-mă, sunt clipa efemeră,

mâine voi fi o simplă amintire,

rămasă încă în a ta privire…

La revedere

6 iul.

Prietene, mâinile noastre s-au strâns de despărţire,

în clipa în care timpul respira tăcut,

înghiţând cu greu tristeţea.

Prietene, ticăitul de ceas se auzea doar în inimă,

bătând tot mai puternic,

vrând să ascundă emoţia vorbelor iscusite.

Câte vorbe nespuse au rămas

ascunse după priviri neclintite?

Câte vorbe de duh, venite de Sus,

s-au oprit în văzduh înlemnite?

Doar mâna mai simte

căldura sufletului tău, învăluit în tăcere,

doar ea mai poate strânge în palmă

inevitabilul „La Revedere!”.