Visurile înmuguresc primăvara,
dezgheață în noi optimismul,
ne trezesc zâmbetele adormite.
Ne încărcăm sufletul la soare,
traversăm punțile dintre noi,
pentru a descoperi cealaltă jumătate.
Vibrația naturii ne străbate simțurile,
adie în noi fiorul iubirii,
ne picură în vene dragostea de viață.
Primăvara ne cucerește din nou,
ca pe-o iubire părăsită în toamnă,
lăsată să simtă frigul singurătății.
Din negura iernii și cristale de gheață
Se nasc ghioceii dornici de lumină;
Natura revine-ncet, încet, la viață
Și ne umple sufletul cu-o bucurie divină.
Amorțiți de frig și de gânduri geroase,
Rămași prizonieri într-un trecut fără gratii,
Redobândim curajul de-a păși mai departe,
Într-o lume deschisă, fără frica de alții.
Avem nevoie de căldura umană,
De priviri radioase și-atingeri duioase,
Avem nevoie de-o viață normală,
În care să-nflorească sentimente frumoase!
În zăpada pufoasă se tăvălesc râsetele copilăriei,
rostogolesc în lume bucuria vieții,
aruncă spre cer fulgii albi de speranță.
Arborii plini de nea fac plecăciuni către oameni,
își împodobesc cu grijă coroana,
pe care s-o închine razelor de soare.
Crestele albe se lasă pictate cu gândul,
tabloul naturii își așteaptă admiratorii
care să dezghețe cărările pădurii.
Privirile reci, rămase-n urma sufletelor plecate,
visează la anotimpul lacrimilor calde,
în care iubirea să topească timpul.
Arșița verii topește în noi gândurile,
sufletul încins își caută umbrele,
în care să se-ascundă de viață.
Păsările obosite strâng rândurile,
își lasă pe nisipul fierbinte urmele
și zboară către creasta semeață.
Munții golași aprind către cer rugurile,
pe care să ardă aripile
celor înșelați de propria speranță.
Natura uscată își alungă vânturile,
la capătul lumii așteaptă tăcerile,
în care să se stingă durerea rămasă.
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
„Lăsați copiii să vină la mine!”–
Strigă natura, părăsită de oameni;
Îi așteaptă cu flori și peisaje sublime,
I-așteaptă viața ce curge prin ramuri!
„Lăsați natura în inimile noastre!”–
Strigă copiii, avizi de libertate;
Bucuria lor se sufocă în case,
Sănătatea lor nu-i o filă-ntr-o carte!
„Lăsați-ne gândul să zboare departe!”–
Strigă omenirea, redusă la tăcere;
Frica ne îndepărtează de libertate,
Iar salvarea noastră devine o himeră!
Se schimbă-ncet natura, din verde-n ruginie,
Pădurea etalează covorul său de frunze,
Revine peste dealuri culoarea aurie,
Revine peste noi a toamnei nostalgie.
Am renunțat la valuri și zile zbuciumate,
Ne-am despărțit de nopțile fierbinți,
Acum ne îmbătăm cu fructe aromate,
Acum ne răscolesc iubirile plecate.
Rămânem singuri, în tăcerea serii,
Ne încălzim cu amintiri frumoase,
O altă zi s-a scurs în clepsidra tăcerii,
O altă toamnă așteaptă-n noi venirea iernii.
Cu flori de măr mă-mbie primăvara,
Sclipesc în ochii mei razele calde,
Natura renăscută își înverzește iarba,
Sufletul meu își prinde-n păr florile dalbe.
Pe dealuri line mieii zburdă-n voie,
În vale-i cheamă apa la oglindă;
Pământul gol de plug are nevoie,
Sămânța roditoare sub brazdă se alintă.
La asfințit se-ntorc copiii-n casă,
Se-aprind pe cer steluțele iubirii;
O lumânare-aprinsă stă pe masă,
În noaptea-n care El s-a jertfit omenirii.
Se topește-n mine iarna-ntunecoasă,
Din suflet ghioceii se-înalță spre lumină,
Petale albe se desfac spre inima aleasă,
Frunzele verzi iubirii se închină!
Se avântă-n zbor mii de păsărele,
Cerul primitor le-ncălzește glasul,
Cântecul naturii răsună prin ele,
Primăvara vieții le admiră valsul!
Câmpiile fade se îmbujorează,
Munți încărunțiți își refac podoaba,
Tabloul naturii iar se colorează,
Pânza omenirii își dezgheață apa!
Se topește-n palmă clipa răcoroasă,
Se aprinde-n suflet dorul de frumos,
Raze de lumină se preling pe față,
Ne umezesc ochii, dându-le un rost!
Sunt călătorul toamnei de poveste,
Mă las sedus de timpul auriu,
Admir tăcut culorile terestre
Și caut armonia în tot ce este viu.
Natura mă-nconjoară cu-a sa melancolie,
Copacii se despart de frunzele pictate,
Resimt, privind în urmă, o dulce nostalgie,
Pentru oameni și locuri în inimă păstrate.
Străbat cu gândul lumea și lumea mă străbate,
Sub frunzele căzute se-ascund cărări de suflet,
Aleargă-n mine amintiri ce nu pot fi uitate,
Mă cheamă iar la joacă, dar le refuz c-un zâmbet.
Azi sunt adultul toamnei împlinite,
Mă bucur de belșugul ploilor tăcute,
Dar undeva, acolo, sunt clipe fericite,
Ce-așteaptă să renască din vremi demult trecute.
Vasile Cucu - Blog 