În zăpada pufoasă se tăvălesc râsetele copilăriei,
rostogolesc în lume bucuria vieții,
aruncă spre cer fulgii albi de speranță.
Arborii plini de nea fac plecăciuni către oameni,
își împodobesc cu grijă coroana,
pe care s-o închine razelor de soare.
Crestele albe se lasă pictate cu gândul,
tabloul naturii își așteaptă admiratorii
care să dezghețe cărările pădurii.
Privirile reci, rămase-n urma sufletelor plecate,
visează la anotimpul lacrimilor calde,
în care iubirea să topească timpul.
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
Alerg pe covorul de frunze ruginii,
Tresar sub talpa mea culorile căzute,
Rămân în urmă clipele pustii,
Mă suflă-n faţă vântul gândurilor mute.
Pictez în mine chipuri îndrăgite,
Le-agăţ pe bolta sufletului meu,
Resimt atâtea doruri neîmplinite,
Oriunde aş fugi, mă urmăresc mereu.
Alerg spre armonia toamnei aromate,
Cu fructe coapte să-mi hrănesc răbdarea,
Aş vrea să mai revăd privirile uitate,
Să strâng în braţe oamenii şi marea!
Îmi caut încă locul printre anotimpuri,
Aş vrea să m-odihnesc la porţile tăcerii,
Să retrăiesc, în vis, acele timpuri
În care nu-mi păsa de ghearele uitării!
Vasile Cucu - Blog 