Doar un petec de cer de-aș vedea,
Mi-aș imagina în el infinitul,
În care să evadez din lumea mea,
Atunci când vine asfințitul!
Doar un petec de pământ de-aș avea,
Mi-aș lipi tălpile și palmele de el,
În tăcerea sa m-aș cufunda
Și aș săpa, până la suflet, un tunel!
Doar o rază de soare de-aș vedea,
Aș ruga-o să treacă prin tunelul meu,
S-aducă lumina în inima mea,
Să fiu, pentru o clipă, iertat de Dumnezeu!
Cer, imensitatea ta mă umple de mister,
Atâția ani ți-am dăruit privirea mea senină,
De-atâtea ori ți-am trimis rugăciunea mea umilă,
Dar niciodată n-am primit vreun semn!
Cer, albastrul tău mă mângâie mereu,
Aș vrea să pot zbura spre steaua ta divină,
Să-ți cânt iubirea mea, ce mă alină,
Să simt mult mai aproape al tău Dumnezeu!
Cer, nu-mi săgeta ființa cu-al tău ger,
Așterne-ți fulgii albi în palma mea,
Sufletul meu va colinda la poarta ta,
Sperând să-nvingă timpul efemer!
Cer, sper să mă ierți că ți-am fost infidel,
Căci am iubit femeia mai mult decât al tău mister;
Zâmbetul ei e mai frumos decât un curcubeu,
Iar sărutul său mă transformă în zeu!
Picură roua de pe frunzele trezite la viață,
Udă pământul și tălpile înfipte în timp,
Raze de soare ne-aduc din cer speranță,
Lumina dimineții ne-arată al lumii chip.
Picură stropii de ploaie pe seceta minții,
Gânduri uscate, din nou, înverzesc,
Vorbe de dor aprind făclia dorinței,
Priviri îndrăgostite sub pleoape-nfloresc.
Picură liniștea în noaptea senină,
Pe bolta întinsă doar aștrii clipesc,
Sufletul își caută armonia deplină,
Adormindu-și trupul cu visul ceresc.
Picură lumânarea, de veghe aprinsă,
Întărind credința în viața divină,
Picură lacrimi, pe durerea nestinsă,
Când în noaptea de Paște Dumnezeu suspină.
În ultima vreme societatea românească traversează o perioadă destul de agitată, generată de dorința guvernanților noștri de a-i grația pe unii pușcăriași, dar și de a-i scăpa în viitor de pușcărie pe anumiți politicieni și pe acoliții acestora. Deși e clar că această acțiune este „cu dedicație”, totuși ea trebuie „justificată” cumva opiniei publice și au găsit „pretextul” potrivit: supraaglomerarea din pușcării. Pentru rezolvarea acestei probleme nu s-a făcut nimic în atâția ani, dar s-au trezit acum că-i serioasă „treaba”, văzând că în ultimii ani Justiția nu mai iartă pe nimeni, mulți politicieni având dosare penale pe rol.
De ce nu s-au construit pușcării în toți acești ani? S-au aglomerat doar în ultimii ani, de când printre deținuți au început să fie și demnitari ai Statului? Păi dacă le-ar fi construit, ar fi fost ca și cum „mortul” și-ar fi săpat singur groapa! E mult mai ușor să „te dai scăpat” pe motiv că n-ai condiții de detenție, nu? După „logica” asta, ar trebui să nu mai băgăm pe nimeni la pușcărie până când nu ies cei care sunt deja acolo…Intră unul doar când iese altul, ca să se elibereze patul! Uite-așa, ca să iasă rima :). De ce n-ar fi și „rima” un pretext „plauzibil” ca să nu mai intre „Domnii” la pușcărie?
Așa cum știm cu toții, pentru Catedrala Mântuirii Neamului, care costă „fără număr” (după anumite estimări, vreo 200-300 milioane de euro), se găsesc bani și există atât voința Domnului cât și a politicienilor (demagogi, populiști sau doar de bună-credință). Statul contribuie la acest proiect național cu zeci de milioane de euro, dar n-are bani și pentru Catedrala Ispășirii Păcatelor (adică Pușcărie, pe înțelesul infractorilor)? Cu 100 de milioane de euro se poate face o „frumusețe de Catedrală”, în care să se „reculeagă” cei „certați” cu Legea, dar și cu Dumnezeu, pentru că nu-i bine să furi, să omori, să păcălești sau să-ți agresezi semenii! De ce să ne gândim, ca popor, doar la mântuirea „de apoi”, fără să ne îndreptăm din punct de vedere civic, moral și spiritual pe lumea asta? N-ar fi mai omenește și creștinește să ne implicăm și să ajutăm nu doar la construirea de biserici și catedrale, ci și la construirea unor locuri de detenție decente pentru semenii noștri care-au apucat-o pe căi greșite? Nu suntem datori față de ei, fie că sunt „Demnitari” ai Statului (dar oameni fără demnitate) sau doar simpli cetățeni, să le oferim un loc de meditație, reculegere si reeducare, astfel încât să-și ispășească păcatele? Astfel, vor deveni mai buni, mai umili, mai cu frică de Dumnezeu și de Legile țării, vor învăța din greșeli și nu vor mai încerca să le repete.
Vă imaginați cum toți acești infractori, scăpați de pe mâna Justiției, vor intra „cu pioșenie” în Catedrala Mântuirii Neamului, având sufletul și conștiința încărcate de păcate? Nu le-ar face un bine societatea, prin organele de Justiție, dacă i-ar pune să „viziteze” mai întâi Catedrala Ispășirii Păcatelor (Pușcăria)? Cu siguranță DA și, chiar dacă ei nu sunt conștienți de asta, i-ar ajuta să se „curățe de păcate” și sa devină demni de a intra apoi în cealaltă Catedrală…Și de-acolo, cine știe? Poate că Neamul lor sau Domnul îi va „mântui”…Doamne-ajută! Da, Dumnezeu îți dă, dar nu te bagă în pușcărie. Doar Justiția o poate face!
A mai trecut un an de când nu ne-am văzut,
În lumea asta mică nu-i loc pentru-amândoi,
Rămânem cu-amintiri dintr-un frumos trecut,
Când bucuria vieţii o împărţeam la doi.
A mai trecut un val peste nisipul rece,
Păşesc tăcut pe ţărm, fără să las vreo urmă,
Peste furia mării doar soarele mai trece,
Peste uitarea noastră doar dorul mai răsună.
A mai trecut un gând prin clipe efemere,
S-a stins încet pe bolta nepăsării,
La tine-a mai ajuns doar pulbere de stele,
Cu care să îţi vindeci rănile uitării.
A mai trecut un dor, printre atât de multe,
Rămâne doar ecoul strigătului său,
Păstrez o scoică-n suflet cu vuietele mute
Şi sper să te revăd, când o vrea Dumnezeu!
Stau cocoţat pe poarta ce desparte cele două lumi şi privesc, când într-o parte, când în cealaltă.
În lumea gândurilor este agitaţie mare, se succed cu repeziciune o sumedenie de oameni, locuri, fapte, vorbe, ca într-un film făcut din mii şi mii de secvenţe scurte. Creierul uman este un regizor desăvârşit. Din tot ce a văzut şi învăţat în viaţă, reuşeşte să creeze „scenarii” şi să le „materializeze” în imaginaţia omului cu o viteză uluitoare. Din păcate, sau din fericire, foarte puţine prind contur şi în viaţa reală, cea în care omul acţionează. Cu siguranţă omul nu trăieşte într-o singură viaţă, doar într-o singură lume, cea fizică. Nuuuu… În fiecare clipă, el trăieşte în lumea gândurilor sale, acolo unde le poate transforma virtual în acţiunile pe care şi le doreşte. Rămân doar în imaginaţia sa, dar din multitudinea de secvenţe de viaţă imaginare poate că unele vor deveni realitate. Important este să crezi că vor putea deveni realitate. Să crezi cu tărie înseamnă să-ţi imaginezi de nenumărate ori cum va fi ceea ce vrei să fie, să laşi „regizorul” din capul tău să-şi facă treaba, aşa cum ştie el s-o facă: gânduri după gânduri, secvenţă după secvenţă, viaţă virtuală după viaţă virtuală. Astfel, poţi trăi nu doar o viaţă, ci două sau câte „vieţi” doreşti. Poţi fi oricare personaj din acelaşi film, astfel încât să trăieşti viaţa oricărui personaj. Cine te opreşte?
În partea cealaltă a porţii, văd lumea de dincolo de gânduri…Fără gânduri nu există nimic din ceea ce ştim. Există tot ceea ce nu ştim, ceea ce nu am văzut şi nu am învăţat. Există sentimente, există suflet. Nu sunt nici bune nici rele, pentru că nu există gânduri bune sau rele, care să le influenţeze. Există pur şi simplu, pentru că el, Sufletul, a fost acolo de la început, deodată cu „regizorul” din capul nostru. Sufletul nu creează „scenarii”, nu imaginează, nu are nevoie de vieţi imaginare. El are nevoie de viaţă reală, de singura viaţă pe care a creat-o. Faţă de „regizorul” creier, el este un altfel de „regizor”. El joacă rolul principal în filmul pe care l-a pregătit demult, atunci când era într-o altă lume, dar la fel de reală precum este şi lumea fizică în care-şi joacă rolul. Un rol, o viaţă, un Dumnezeu…De ce am avea nevoie de plural? Nu este suficient singularul? Am un suflet, un rol într-o viaţă, un Dumnezeu pentru toate lumile în care nu am cum să fiu în acelaşi timp. Nu sunt în acelaşi timp în toate lumile posibile, deoarece nu-mi doresc să fiu, să am mai multe roluri în acelaşi timp. Îmi doresc să joc fiecare rol la timpul său, rol după rol…
Cocoţat pe poarta dintre cele două lumi, le privesc pe amândouă şi mă amuz văzându-i pe cei doi „regizori” cum încearcă, în mod diferit, să devină Creatori. Atunci când nu mai înţelegi nimic din ceea ce vor să facă ăştia doi într-o simplă viaţă, mai bine stai cocoţat pe poartă. Să nu te miri dacă vezi mulţi nebuni sărind gardul dintr-o parte într-alta! Sunt mulţi cei care n-au aflat de existenţa porţii!
Mai are rost să ne întrebăm cine este Stăpânul Porţii? Mai degrabă m-aş întreba dacă joacă doar rolul lui sau pe toate!
Merg fără să privesc înapoi, călcând peste florile mici şi mari, drepte sau strâmbe, crescute în calea omului grăbit să dea piept cu ultima coroană. N-ar fi trebuit să crească acolo unde talpa omului striveşte frumosul din gândurile nepervertite de urletele animalelor înfometate. Ar fi trebuit să încolţească doar în grădinile izolate de lume, în paradisul negăsit de ochii căutătorilor de comori. Există, undeva, un astfel de loc, unde fiecare om îşi are colţul său de grădină, în care sămânţa frumosului refuzat de realitate rodeşte pentru sine. Nevrând să fie călcată-n picioare de către uriaşii furnicilor de pe Pământ, grădina fermecată şi-a găsit locul în tărâmul imaginaţiei, acolo unde visele devin realitate şi unde imposibilul este doar o barieră a materiei…
Continui să merg, călcând prin noroiul în care dispar gânduri, sentimente şi oameni, ridic tot mai greu fiecare talpă, de care mi se lipeşte trecutul. Mă străduiesc să avansez prin glodul lipicios, desprind talpa şi o înfig acolo unde mi se pare că nu mă scufund prea adânc. Pas cu pas, gând cu gând, mă îndrept către necunoscut, către speranţă, către viitor, către „înainte”, sau către bariera materiei. Există, oare, un drum mai puţin anevoios, cu paşi mai puţin greoi? Nu cred, din moment ce rolul picioarelor este să meargă pe pământ, aşa cum o fi el! Aşa cum rolul aripilor este acela de a zbura, deasupra noroiului plin de gânduri, sentimente şi oameni. Există un loc în care aripile sufletului te înalţă peste toate grădinile ascunse, purtându-te lin peste tot frumosul imaginat şi neimaginat de ochii înfometaţi de viaţă. Există o viaţă în care poţi să zbori peste bariere, să speri fără teama de a fi dezamăgit, să visezi fără teama de a fi trezit, în care poţi crea lumea ta! Ce poate fi mai frumos decât gândul frumos, liber, hrănit cu seva adevărului şi a iubirii necondiţionate, purtat pe aripile sufletului evadat din materie?
Gândul şi sufletul se îmbrăţişează pe covorul transcedental al sentimentelor născute pentru eternitate, se învelesc cu lumina aştrilor ce radiază fericire, se abandonează în liniştea eternă a spaţiului cosmic. Gândul frumos zburdă prin spaţiul infinit, trecând peste fiecare barieră a spaţiului cunoaşterii limitate, lăsând în urmă planete şi galaxii, lăsând în urmă Timpul…Fără timp, tălpile noastre nu ar mai avea niciun rol, ar sta înfipte în vidul eternităţii, iar omul nu ar mai putea avansa către viitor sau către bariera cunoaşterii materiale. Omul ar sta nemişcat în increatul de sub tălpile sale, iar nemişcarea sa ar lăsa netulburată liniştea păcii universale. El, singur deasupra întregului Univers, fără Timp, s-ar simţi Atotputernic, Stăpânul Eternităţii şi al întregului Univers…Ar fi posibil, poate, dacă ar fi Unul Singur!
Miliarde de fiinţe de pe Pământ şi de pe alte planete visează frumos! Locul mult râvnit, fiind deja ocupat, mai poate fi doar replicat în imaginaţia fiecăruia. Fiecare îşi poate crea propriul loc, propriul Colţ de Rai, în care să se simtă Atotputernic, în care să se simtă liber. În tot acest timp, miliardele de tălpi continuă să se înfigă în noroiul drumului de parcurs, din lumea uriaşilor pentru furnici, iar Singurul cocoţat în vârf de Univers, îndeasă talpa în acceleraţia Timpului…El stăpâneşte Timpul, iar noi stăpânim Imaginaţia!
Vasile Cucu - Blog 