Se lasă seara peste umbra noastră,
Încet, încet, rămânem singuri,
Senini la gând ne retragem în casă
Și așteptăm, cuminți, tăcerea lumii.
Ne învelim cu bolta înstelată,
Lumina lunii ne veghează visul,
În somn uităm de viața zbuciumată,
Sufletul nostru își recapătă surâsul.
Iubirea noastră-și caută-mplinirea,
Prin întuneric își croiește calea,
Așteaptă-n fiecare noapte o rază de lumină,
Cu care să străbată depărtarea.
Dorul meu de tine nu se stinge,
Arde mocnit în candela iubirii,
Scântei neînfricate zboară către tine,
Dispar în zare, pradă rătăcirii.
Prefă-te ziua într-o pasăre măiastră
Și prinde-n zbor scânteia rătăcită,
Pe-o aripă de dor să se topească,
Să reaprindă-n tine iubirea infinită!
Prefă-te-n noapte într-o stea cuceritoare,
Călătorește-n voie printre alte stele,
De pe Pământ, te voi considera nemuritoare
Și voi închide ochii, cu visurile mele!
Prefă-te-n zori într-o rază de soare,
Trezește-mă din amorțeala vieții,
Arată-mi fața ta strălucitoare,
Redă-mi, în suflet, lumina tinereții!
Să lăsăm trecutul să se odihnească
Și să-i mulțumim pentru ce-am ajuns,
Să-i cinstim fruntașii și a lor povață,
Dar să nu uităm ce mult ne-a durut!
Să fim mândri-i bine, într-o lume dreaptă,
În care poporul să-și urmeze calea,
În care distinșii doar să construiască,
Nu să ne aducă-n suflet dezbinarea!
Să fim patrioți este lucru mare,
Mai ales când soarta pe noi ne-a lovit,
Nu-i o vorbă-n vânt, la o Adunare,
Spusă de cei care mereu ne-au mințit!
Să fim un popor nu-i o întâmplare,
Multe generații s-au sacrificat;
Pentru acest secol de determinare,
Să păstrăm în inimi visul lor curat!
Visul tău te strigă, urmează-l cu putere,
pe vârf de munte sau pe marea largă,
prin umbrele nopții sau sub clar de lună,
oriunde te cheamă!
Dorul tău te strigă, ascultă-l în tăcere,
când prea multă durere te doare,
când prea multă nepăsare te-apasă,
oricând îți vorbește!
Iubirea ta te strigă, nu te teme,
pășește dincolo de singurătate,
urmeaz-o cu putere și-ascult-o în tăcere,
oriunde te-ar cere!
Căzut din cer, într-o lume necunoscută,
învăț cum să trăiesc printre străini,
învăț răbdarea și iubirea ascunsă,
deghizat în trupul efemer.
Alungat din paradis, pe-o planetă albastră,
învăț să înot într-un ocean de vise,
învăț să respir, privind pe fereastră,
închis în propriul abis.
Pierdut în acest Univers, fără speranță,
învăț cum să accept și să iert,
învăț credința într-o altă viață,
trimițându-Ți al meu S.O.S.
(n.a.: S.O.S. = Save Our Souls)
Copiii desenează pe asfaltul Pieței,
acolo unde oamenii mari, răscoliți de prezent,
își amintesc de întunericul trecutului,
acolo unde luminițile speranței
străpung bezna decadenței și a infamiei,
acolo unde strigătul deznădejdii
se înalță către cerul izbăvitor.
Copiii respiră și cântă într-un aer viciat
de praful si pulberea de pe scena țării,
pe care figuranții îmbrâncesc actorii,
într-un ridicol spectacol despre incompetență,
pe care sar, de „bucurie”, țapi ispășitori,
iepuri de câmp minat și purceluși de logoree.
Copiii se duc la culcare, pentru a visa,
în timp ce părinții veghează
pentru a nu se stinge flacăra speranței,
pentru a nu lăsa Balaurul cu zeci de capete
să le înghită viitorul,
pentru a nu muri atunci când vor închide ochii.
Părinții veghează…și protestează!
Alerg pe covorul de frunze ruginii,
Tresar sub talpa mea culorile căzute,
Rămân în urmă clipele pustii,
Mă suflă-n faţă vântul gândurilor mute.
Pictez în mine chipuri îndrăgite,
Le-agăţ pe bolta sufletului meu,
Resimt atâtea doruri neîmplinite,
Oriunde aş fugi, mă urmăresc mereu.
Alerg spre armonia toamnei aromate,
Cu fructe coapte să-mi hrănesc răbdarea,
Aş vrea să mai revăd privirile uitate,
Să strâng în braţe oamenii şi marea!
Îmi caut încă locul printre anotimpuri,
Aş vrea să m-odihnesc la porţile tăcerii,
Să retrăiesc, în vis, acele timpuri
În care nu-mi păsa de ghearele uitării!
Visăm frumos cum fulgii ne-nconjoară,
Căzuţi din albul paradisului din cer,
Visăm la timpul de odinioară,
Când ne-ncălzeam cu râsete în ger.
Visăm la fericirea în amintiri uitată,
Când timpul ne-aştepta să fim copii,
Visăm la bucuria de Sărbători redată,
Când la fereastră ascultam colindele târzii.
Visăm la noi, fără singurătate,
La începutul vorbelor de-amor,
Visăm la dialoguri spuse-n şoapte,
Când inimile noastre fremătau de dor.
Visăm la îngeri rechemaţi de soartă,
Veniţi pe lume ca să îi iubim,
Visăm la oameni înălţaţi prin faptă,
Veniţi să ne înveţe cum să dăruim.
Visăm frumos la fulgii ce coboară,
Cum se aşează peste noi cuminţi,
Simţim cum sufletul se înfioară,
Când se topesc în palmele fierbinţi!
Am învăţat să merg cu capul sus,
Să nu m-aplec după iluzii,
Departe gândurile mele s-au tot dus,
Fugind de-ale lumii de azi infuzii!
Sunt un bolnav ce nu vrea ajutor,
M-am săturat de-otrava din injecţii,
Ai mei concetăţeni m-aşteaptă-n abator,
Pentru idei rebele au pregătit corecţii!
Mi-e trupul încărcat ca trenul într-o gară,
Car dintr-un loc într-altul a lumii nebunie,
Din casa mea de vise sunt zilnic dat afară,
Să fiu mereu eu însumi, devine utopie!
Merg singur pe cărarea de oameni părăsită,
În mine arde setea de-a ajunge la izvor,
Am un răspuns la întrebarea ce nu a fost rostită:
Trec vertical prin viaţă şi nu mă tem să mor!
Cât de departe am fost? Nu mai departe de cât m-au putut duce picioarele, maşina sau avionul, în locuri nevăzute de mine, dar cunoscute de mulţi alţii. Am mers în căutarea acelui loc de vis, pământul făgăduinţei, unde visele să devină realitate. Am crezut că există un astfel de loc, ca un Colţ de Rai, unde să stai şi să stai, pentru a fi împlinit, pentru a fi fericit. Pentru a fi iubit? Aşa ar fi trebuit, pentru a putea fi fericit. Mi-am zis că mai întâi ar trebui să iubesc eu, să dau înainte să primesc, pentru că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu pe lumea asta, orice efect având o cauză. Aşadar, am dorit să devin o cauză a iubirii şi-apoi să-i simt efectul: ofer iubire-primesc iubire-ofer iubire şi aşa mai departe. Şi chiar dacă nu primesc, tot e important să ofer, pentru că fără iubire nu rezistă nicio fericire! Cum să fii fericit fără să iubeşti şi să fii iubit? Pentru ce folos? Doar pentru a fi? Sună prea egoist!
În locul mult visat, al mult doritei fericiri, m-am întrebat, aşadar, ce să iubesc? Orice, mi-am zis, important fiind să iubesc ceva pentru a-mi „asigura” fericirea pe viaţă. Locul ideal, societatea ideală, fericirea plutind în aer, respirabilă, lipsind doar acel „ceva” de iubit. Atunci, i-am dat „poruncă” sufletului meu:
– Iubeşte! Ai atâtea lucruri minunate în jurul tău şi atâţia oameni…Iubeşte!
– Nu pot aşa, la comandă! Totul mi-e străin, am nevoie de timp ca să creez o legătură emoţională.
– Sufleţelule, n-avem timp de pierdut, trebuie să iubeşti! Eu mă ocup cu respiratul fericirii, iar tu cu găsitul iubirii!
– Este nevoie de timp. Nu mă presa, te rog, mai întâi trebuie să trec peste despărţirile recente, care m-au afectat!
– Te-au afectat? Ca să uiţi dezamăgirea, găseşte repede iubirea!
– Nu despre dezamăgire e vorba! Mi-e dor de tot ce-am lăsat în urma paşilor tăi grăbiţi să plece într-o altă lume!
– Am făcut-o pentru binele nostru…Să nu-mi porţi pică! Vei iubi din nou şi, atunci, fericirea va fi deplină: pentru trup şi pentru suflet, deopotrivă.
– Poate, însă acum am nevoie de timp. Mi-e dor de-acasă!
– Cât timp?
– Nu ştiu…O viaţă?
Cât de aproape am fost? Fericirea căutată părea atât de aproape, însă era departe. Era departe de sufletul meu, de locul unde ar fi trebuit să fie. Am văzut-o, aproape că am atins-o, însă era o iluzie. Cum poţi să iubeşti o Fata Morgana? Chiar dacă raţiunea îţi spune că trebuie s-o iubeşti, sufletul nu te ascultă. El simte ce este bine pentru tine şi doar ascultându-i dorinţa poţi fi împăcat cu tine însuţi, poţi fi fericit.
Departe sau aproape, nu contează! Oricum aş spune, de fapt nu am fost exact în locul în care trebuia să fiu. Acela este locul „ales”, în care îmi doresc să trăiesc: exact în el, nici departe şi nici aproape. Vreau doar să fiu mereu acolo unde este locul sufletului meu, acolo unde el poate iubi. Ce poate fi mai frumos decât să iubeşti?
Vasile Cucu - Blog 