A răsărit un ghiocel, în prag de primăvară,
Să-i spună lumii c-o iubește;
Se scutură de frig și de zăpadă,
Căldura mâinilor îl înflorește.
A răsărit un gând, din noaptea lungă,
Să-i spună lumii c-o privește;
O singură persoană de-l ascultă,
Va deveni vedetă-ntr-o poveste.
A răsărit un dor, din sufletul uitat,
Să-i spună vieții ce-și dorește:
Câmpuri cu flori și-un loc de neuitat,
În care să-ntâlnească sufletul pereche!
Spune-mi, poet drag, cum e-n eternitate,
pe care stea din Univers ți s-a făcut dreptate?
Te iubesc îngerii mai mult ca noi,
cei ce-am rămas aici cu dorul poeziei,
sau ți-ai dori să simți, din nou,
fiorul dulce-al dragostei de glie?
Spune-mi, în cer cine ți-e muza,
cu ce trăiri îi împletești cununa?
Ți-e dor de floarea ta albastră,
de codrii verzi și graiul românesc,
sau te-ai obișnuit cu liniștea cerească,
în care să simți, veșnic, har dumnezeiesc?
Sursa foto: Google Images
Te-aștept de Sărbători, în plină iarnă,
Cu fulgi de nea în palme și în păr,
Cu bradul strălucind, în fiecare seară,
Cu inima deschisă către cer!
Adu-mi, cadou, un zâmbet de copil,
O mică bucurie ascunsă-ntr-o colindă,
O-mbrățișare caldă, cu trupul tău fragil,
O lacrimă de dor, privită în oglindă!
Te-aștept cu masa plină de speranță,
Cu focul încălzind a vieții poezie,
Cu flori și gutui coapte la fereastră,
Cu sufletul strigând după copilărie!
Dorul meu de tine nu se stinge,
Arde mocnit în candela iubirii,
Scântei neînfricate zboară către tine,
Dispar în zare, pradă rătăcirii.
Prefă-te ziua într-o pasăre măiastră
Și prinde-n zbor scânteia rătăcită,
Pe-o aripă de dor să se topească,
Să reaprindă-n tine iubirea infinită!
Prefă-te-n noapte într-o stea cuceritoare,
Călătorește-n voie printre alte stele,
De pe Pământ, te voi considera nemuritoare
Și voi închide ochii, cu visurile mele!
Prefă-te-n zori într-o rază de soare,
Trezește-mă din amorțeala vieții,
Arată-mi fața ta strălucitoare,
Redă-mi, în suflet, lumina tinereții!
Haine curate, suflete pătate,
Fețe zâmbitoare, minți iscoditoare,
Priviri drăgălașe, inimi pătimașe,
Vorbe de amor, oameni fără dor.
Vacanțe frumoase, zile-ntunecoase,
Poze luminoase, gânduri odioase,
Locuri minunate, capete-aplecate,
Peisaje alese, replici neînțelese.
O lume nebună, ființă credulă,
Prietenii false, sentimente arse,
Aparențe snoabe, căsătorii goale,
Ierarhii impuse, destine distruse.
Sursa foto: Google Images
S-au scufundat în mine atâtea sentimente,
Ca-ntr-un ocean avid de nemurire;
Timpul nu le-a salvat de dor și de regrete,
Doar le refuză raza de lumină.
Așteaptă în adâncuri o tresărire-a vieții,
Să le aducă iar la suprafață;
În noaptea lungă, rece, se roagă dimineții,
Să le trimită-n zori o urmă de speranță.
Vor fi sau nu salvate din tragica uitare?
Doar sufletul mai știe trăirile ascunse…
Cu picuri de lumină, pășind pe a lor cale,
Vor reveni la viață iubirile apuse!
Sursa foto: Google Images
Dintre-atâtea locuri dragi pe lume,
Dintre multele ferestre către cer,
Sufletul te-alege doar pe tine,
Casă părintească, dulce univers!
Printre-atâtea flori înmiresmate,
Printre-atâtea splendide culori,
Ochii mei te văd, prin umedele pleoape,
Magică grădină, ce îmi dai fiori!
Dintre-atâția oameni cumsecade
Dintre-atâtea suflete-ndrăgite,
Dorul meu pe voi vă strigă-n noapte,
Dragi părinți, rămași în locuri sfinte!
Credința în mai bine e pusă la-ncercare,
Necazurile vieții ne copleșesc voința,
În noaptea rațiunii lumina nu răsare,
La poarta-nțelepciunii cerșește neputința!
Credința-n libertate călăuzește gândul,
Ne îndreaptă pașii spre un alt decor,
Cândva, la fericire, o să ne vină rândul,
Cândva, de viața asta, o să ne fie dor!
Credința în dreptate ne întărește trupul,
Determinarea noastră dă vieții un alt curs;
Pe cei ce ne-amăgesc o să-i doboare vântul,
Pe cei ce ne iubesc îi prețuim nespus!
Credința în iubire ne înflorește viața,
Muguri de suflet se desfac vioi,
Vlăstarele luminii așteaptă dimineața,
Să dezmorțească trupul și dragostea din noi!
Credința în iertare ne înnobilează,
Transformă omenirea într-un loc mai bun;
De Paști lumina sfântă ne eliberează,
Privind la lumânarea ce arde din străbuni!
De dorul tău tai noaptea în fâșii,
Să învelesc cu ele clipele pustii;
În patul gol doar Luna-și face cuib,
Lumina ei îmi arde inima de plumb!
Cu gândurile reci îmi încălzesc speranța,
Aștept, ca un năuc, să vină dimineața,
Doar glasul tău mi-ar dezmorți tăcerea,
Doar un sărut mi-ar alunga durerea!
Te-aștept să vii, ca pe un ultim tren,
În care să-mi urc trupul și sufletul rebel,
Să-mi duci iubirea pe căi necunoscute,
Să reaprinzi în mine dorințele pierdute!
De dragul tău tai viața în fâșii,
Să leg cu ele amintiri târzii,
În păr să-ți prind o ultimă visare,
Pe buzele fierbinți să-ți dau o sărutare!
Privesc în gol, atunci când nu ești tu,
Din cer zăpada-mi umple sufletul;
În mine viscolul acoperă cărări,
Să șteargă urmele atâtor supărări.
Privesc în sus, spre steaua dimineții,
Să nu mai văd în noapte umbrele tristeții;
Aștept lumina soarelui tăcut,
Să reaprindă-n mine chipul tău pierdut.
Privesc cu ochii umezi Omul de Zăpadă,
Din pieptul meu i-aș da o inimă să bată,
L-aș strânge-n brațe, ca pe-un ultim dor,
Să simt, încă o dată, dragostea de om!
Privesc colindătorii, cum cântă la fereastră,
Cât de plăcut e să te simți acasă,
Răsună-n mine glasul lor umil,
Ah, ce n-aș da să fiu din nou copil!
Vasile Cucu - Blog 