Din negura iernii și cristale de gheață
Se nasc ghioceii dornici de lumină;
Natura revine-ncet, încet, la viață
Și ne umple sufletul cu-o bucurie divină.
Amorțiți de frig și de gânduri geroase,
Rămași prizonieri într-un trecut fără gratii,
Redobândim curajul de-a păși mai departe,
Într-o lume deschisă, fără frica de alții.
Avem nevoie de căldura umană,
De priviri radioase și-atingeri duioase,
Avem nevoie de-o viață normală,
În care să-nflorească sentimente frumoase!
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
„Lăsați copiii să vină la mine!”–
Strigă natura, părăsită de oameni;
Îi așteaptă cu flori și peisaje sublime,
I-așteaptă viața ce curge prin ramuri!
„Lăsați natura în inimile noastre!”–
Strigă copiii, avizi de libertate;
Bucuria lor se sufocă în case,
Sănătatea lor nu-i o filă-ntr-o carte!
„Lăsați-ne gândul să zboare departe!”–
Strigă omenirea, redusă la tăcere;
Frica ne îndepărtează de libertate,
Iar salvarea noastră devine o himeră!
Teama pătrunde în mințile noastre,
ca un virus ce vrea să ne sufoce;
ne agățăm cu disperare de ziua de azi,
ca și cum mâine e prea departe…
Depărtarea dintre noi se tot mărește,
fugim unii de alții, spre singurătate;
ne ascundem după fricile noastre,
de frică să nu fim zăriți printre ele.
Mâna salvatoare nu apare,
pentru că nu ne vede-n întuneric;
să lăsăm lumina să răsară
în sufletele temătoare de moarte!
Frica din noi o să dispară,
în clipa în care dragostea ne va chema
să respirăm aerul cald de vară,
într-o lume fără prejudecăți.
Vasile Cucu - Blog 