Din negura iernii și cristale de gheață
Se nasc ghioceii dornici de lumină;
Natura revine-ncet, încet, la viață
Și ne umple sufletul cu-o bucurie divină.
Amorțiți de frig și de gânduri geroase,
Rămași prizonieri într-un trecut fără gratii,
Redobândim curajul de-a păși mai departe,
Într-o lume deschisă, fără frica de alții.
Avem nevoie de căldura umană,
De priviri radioase și-atingeri duioase,
Avem nevoie de-o viață normală,
În care să-nflorească sentimente frumoase!
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
Haine curate, suflete pătate,
Fețe zâmbitoare, minți iscoditoare,
Priviri drăgălașe, inimi pătimașe,
Vorbe de amor, oameni fără dor.
Vacanțe frumoase, zile-ntunecoase,
Poze luminoase, gânduri odioase,
Locuri minunate, capete-aplecate,
Peisaje alese, replici neînțelese.
O lume nebună, ființă credulă,
Prietenii false, sentimente arse,
Aparențe snoabe, căsătorii goale,
Ierarhii impuse, destine distruse.
Sursa foto: Google Images
S-au scufundat în mine atâtea sentimente,
Ca-ntr-un ocean avid de nemurire;
Timpul nu le-a salvat de dor și de regrete,
Doar le refuză raza de lumină.
Așteaptă în adâncuri o tresărire-a vieții,
Să le aducă iar la suprafață;
În noaptea lungă, rece, se roagă dimineții,
Să le trimită-n zori o urmă de speranță.
Vor fi sau nu salvate din tragica uitare?
Doar sufletul mai știe trăirile ascunse…
Cu picuri de lumină, pășind pe a lor cale,
Vor reveni la viață iubirile apuse!
Sursa foto: Google Images
Aleargă-n mintea noastră fricile nebune,
Calcă-n picioare câmpul cu gânduri înflorite;
Prin praful ridicat, lumina nu pătrunde,
Se-ntunecă privirea cu clipele strivite.
Nu se oprește hoarda la poarta rațiunii,
Dărâmă gardul viu, născut din sentimente,
În inima iubirii înfig cuțite hunii,
Ca să ucidă timpul hrănit cu frumusețe.
Sufletul trist își caută salvarea,
Se-nchide-n sine, refuzând gândirea,
Nu vrea s-audă fricile ce-i taie evadarea,
Vrea doar să fie liber, simțind din nou iubirea.
În nopțile de iarnă, prea pline de tăcere,
Ascult în gând cum cântă primăvara,
Visez la câmpuri verzi și forme de himere,
Cu care să-mi pictez în suflet evadarea.
Afară ninge liniștit, privesc la marea albă,
Sunt prizonierul timpului de-odinioară,
Când alergam înfrigurat spre inima ta caldă,
În care să-mi topesc, încet, iubirea hibernală.
Văd pașii tăi întroieniți în tinereți apuse,
Când amândoi pășeam desculți pe sentimente;
Azi doar repet, în gând, din vorbele nespuse,
Ce-ar fi putut să schimbe o viață de regrete.
Fereastra înghețată ascunde chipul tău,
Mi-apropii răsuflarea, să-i încălzesc surâsul,
Te văd așa cum te-am iubit doar eu:
Zâmbind cu ochii-n lacrimi și alungând trecutul.
Am vrut să zbor, dar m-au ținut legat,
mi-au închis visele în întuneric,
mi-au ars gândurile cu nepăsare,
mi-au ucis speranțele cu clipe otrăvite!
Am vrut să cânt, dar mi-au lipit buzele,
mi-au alungat notele de pe portativ,
mi-au sufocat ecoul sufletului,
m-au asurzit cu țipetele lumii!
Am vrut să te iubesc, dar te-au răpit,
mi-au răstignit sentimentele,
mi-au străpuns inima într-un apus
și m-au lăsat să mor, fără răspuns!
Te văd pierdută printre umbrele nopții,
căutând cărarea spre iubire;
lumina diafană îți mângâie ochii,
sclipind a ta privire.
Te-ai rătăcit prin clipele spinoase,
ai obosit de-atâta nedreptate,
în locul amintirilor frumoase
rămân doar urme de singurătate…
Te-aștept să vii, în viitorul fără vină,
să te îmbraci cu alte sentimente,
să râzi, din nou, scăldată în lumină
și să te bucuri de-ale vieții complimente!
Ne-am trezit cu soarele la masă,
cu flori de măr la tâmple
și vlăstare de timp renăscute,
ne-am trezit flămânzi de aer proaspăt,
de viața ce curge prin apa de munte.
Ne-am hrănit cu liniștea pădurii,
cu raze de primăvară
și frunze din nou înverzite,
ne-am hrănit cu cântecul naturii
și cu-ale noastre doruri împlinite.
Ne-am culcat cu Luna printre gânduri,
cu sentimente evadate din trup
și fiori cuibăriți într-un suflet,
ne-am culcat pe timpul mamut,
sperând să ne trezim pe-o clipă de zâmbet.
Râuri dezgheţate inundă inimile îngheţate,
Descătuşând sentimentele preschimbate în flori,
Ghioceii-nfloresc pe chipuri de oameni pictate,
Amintindu-ne viaţa trăită-n culori.
Raze dezgolite inundă trupurile învelite,
Pătrunzând în sufletele însetate de lumină,
Zâmbetele apar pe buzele de frig amorţite,
Renăscând credinţa în iubirea divină.
Gânduri trezite inundă minţi adormite,
Hrănind viitorul ieşit din hibernare,
Planuri măreţe aşteaptă să fie-mplinite,
Pentru-o lume care nu mai are răbdare.
Păsări călătoare zboară peste lumi muritoare,
Ducând cu ele visul evadării;
Timpul ne-arată faţa sa schimbătoare,
Dăruindu-ne, iarăşi, farmecul primăverii!
Vasile Cucu - Blog 