Aleargă-n mintea noastră fricile nebune,
Calcă-n picioare câmpul cu gânduri înflorite;
Prin praful ridicat, lumina nu pătrunde,
Se-ntunecă privirea cu clipele strivite.
Nu se oprește hoarda la poarta rațiunii,
Dărâmă gardul viu, născut din sentimente,
În inima iubirii înfig cuțite hunii,
Ca să ucidă timpul hrănit cu frumusețe.
Sufletul trist își caută salvarea,
Se-nchide-n sine, refuzând gândirea,
Nu vrea s-audă fricile ce-i taie evadarea,
Vrea doar să fie liber, simțind din nou iubirea.
Nu-ți cer nimic ce nu-mi poți da,
Nici amintiri și nici poeme,
Vreau doar să simt căldura ta,
Când visele se-afundă-n perne.
Nu-ți cer trecutul inutil,
Nici nopțile târzii, de vară,
Vreau doar acum aici să fii,
Când gândul meu la tine zboară.
Nu-ți cer iubirea înapoi,
Nici sărutări, nici jurăminte,
Vreau doar să mergem amândoi
Pe-aleea inimilor înflorite.
Acest popor nici lacrimi nu mai are,
Nici de tristețe, nici de voie bună,
Îngenunchiat, se-nchină la altare,
Sătul de-atâta ură și minciună.
Așteaptă o minune, care să-i schimbe soarta,
Anchilozat de-atâta resemnare;
Privește-n gol și își ascunde fața,
De teamă că Destinul îi va cere-o favoare.
Acest popor nici gânduri nu mai are,
Nici vorbe dulci și nici blesteme;
Cu dinții încleștați de întristare,
Își duce soarta într-un car cu lemne…
Mai mână boii, câteodată, pe drumul desfundat,
Mai taie-un lemn, pe înserat, să-l facă cruce,
Mai urlă, noaptea, de durere că nu e ascultat
Și tace ziua…chiar în ziua de răscruce!
Dansează cu mine, printre muguri de ramuri,
printre raze de oameni și brațe de lanuri,
printre stoluri de flori si buchete de grauri,
printre stropi de apus și vuiete de valuri!
Dansează cu mine, pe câmpul cu vise,
pe-un tărâm fermecat de dorințe aprinse,
pe luciul de Lună, pe stele nestinse,
pe bolta întinsă peste inimi încinse!
Dansează cu mine, printre vorbe nespuse,
printre gânduri uitate și doruri ascunse,
printre chipuri mascate și priviri nepătrunse,
printre vieți picurate cu clipele smulse!
Alerg pe covorul de frunze ruginii,
Tresar sub talpa mea culorile căzute,
Rămân în urmă clipele pustii,
Mă suflă-n faţă vântul gândurilor mute.
Pictez în mine chipuri îndrăgite,
Le-agăţ pe bolta sufletului meu,
Resimt atâtea doruri neîmplinite,
Oriunde aş fugi, mă urmăresc mereu.
Alerg spre armonia toamnei aromate,
Cu fructe coapte să-mi hrănesc răbdarea,
Aş vrea să mai revăd privirile uitate,
Să strâng în braţe oamenii şi marea!
Îmi caut încă locul printre anotimpuri,
Aş vrea să m-odihnesc la porţile tăcerii,
Să retrăiesc, în vis, acele timpuri
În care nu-mi păsa de ghearele uitării!
Am învăţat să merg cu capul sus,
Să nu m-aplec după iluzii,
Departe gândurile mele s-au tot dus,
Fugind de-ale lumii de azi infuzii!
Sunt un bolnav ce nu vrea ajutor,
M-am săturat de-otrava din injecţii,
Ai mei concetăţeni m-aşteaptă-n abator,
Pentru idei rebele au pregătit corecţii!
Mi-e trupul încărcat ca trenul într-o gară,
Car dintr-un loc într-altul a lumii nebunie,
Din casa mea de vise sunt zilnic dat afară,
Să fiu mereu eu însumi, devine utopie!
Merg singur pe cărarea de oameni părăsită,
În mine arde setea de-a ajunge la izvor,
Am un răspuns la întrebarea ce nu a fost rostită:
Trec vertical prin viaţă şi nu mă tem să mor!
Stau cocoţat pe poarta ce desparte cele două lumi şi privesc, când într-o parte, când în cealaltă.
În lumea gândurilor este agitaţie mare, se succed cu repeziciune o sumedenie de oameni, locuri, fapte, vorbe, ca într-un film făcut din mii şi mii de secvenţe scurte. Creierul uman este un regizor desăvârşit. Din tot ce a văzut şi învăţat în viaţă, reuşeşte să creeze „scenarii” şi să le „materializeze” în imaginaţia omului cu o viteză uluitoare. Din păcate, sau din fericire, foarte puţine prind contur şi în viaţa reală, cea în care omul acţionează. Cu siguranţă omul nu trăieşte într-o singură viaţă, doar într-o singură lume, cea fizică. Nuuuu… În fiecare clipă, el trăieşte în lumea gândurilor sale, acolo unde le poate transforma virtual în acţiunile pe care şi le doreşte. Rămân doar în imaginaţia sa, dar din multitudinea de secvenţe de viaţă imaginare poate că unele vor deveni realitate. Important este să crezi că vor putea deveni realitate. Să crezi cu tărie înseamnă să-ţi imaginezi de nenumărate ori cum va fi ceea ce vrei să fie, să laşi „regizorul” din capul tău să-şi facă treaba, aşa cum ştie el s-o facă: gânduri după gânduri, secvenţă după secvenţă, viaţă virtuală după viaţă virtuală. Astfel, poţi trăi nu doar o viaţă, ci două sau câte „vieţi” doreşti. Poţi fi oricare personaj din acelaşi film, astfel încât să trăieşti viaţa oricărui personaj. Cine te opreşte?
În partea cealaltă a porţii, văd lumea de dincolo de gânduri…Fără gânduri nu există nimic din ceea ce ştim. Există tot ceea ce nu ştim, ceea ce nu am văzut şi nu am învăţat. Există sentimente, există suflet. Nu sunt nici bune nici rele, pentru că nu există gânduri bune sau rele, care să le influenţeze. Există pur şi simplu, pentru că el, Sufletul, a fost acolo de la început, deodată cu „regizorul” din capul nostru. Sufletul nu creează „scenarii”, nu imaginează, nu are nevoie de vieţi imaginare. El are nevoie de viaţă reală, de singura viaţă pe care a creat-o. Faţă de „regizorul” creier, el este un altfel de „regizor”. El joacă rolul principal în filmul pe care l-a pregătit demult, atunci când era într-o altă lume, dar la fel de reală precum este şi lumea fizică în care-şi joacă rolul. Un rol, o viaţă, un Dumnezeu…De ce am avea nevoie de plural? Nu este suficient singularul? Am un suflet, un rol într-o viaţă, un Dumnezeu pentru toate lumile în care nu am cum să fiu în acelaşi timp. Nu sunt în acelaşi timp în toate lumile posibile, deoarece nu-mi doresc să fiu, să am mai multe roluri în acelaşi timp. Îmi doresc să joc fiecare rol la timpul său, rol după rol…
Cocoţat pe poarta dintre cele două lumi, le privesc pe amândouă şi mă amuz văzându-i pe cei doi „regizori” cum încearcă, în mod diferit, să devină Creatori. Atunci când nu mai înţelegi nimic din ceea ce vor să facă ăştia doi într-o simplă viaţă, mai bine stai cocoţat pe poartă. Să nu te miri dacă vezi mulţi nebuni sărind gardul dintr-o parte într-alta! Sunt mulţi cei care n-au aflat de existenţa porţii!
Mai are rost să ne întrebăm cine este Stăpânul Porţii? Mai degrabă m-aş întreba dacă joacă doar rolul lui sau pe toate!
Vasile Cucu - Blog 