Să fii copil înseamnă să visezi,
Să plutești pe marea bucuriei,
Să pășești pe calea-n care crezi
Că te va duce pe tărâmul fericirii!
Să fii copil înseamnă să creezi,
Să transformi realitatea în poveste,
Să-i primești în basmul tău pe cei ce cred
Că lumea poate fi-un buchet de sentimente!
Să fii copil înseamnă să zâmbești,
Să-mbrățișezi și soarele și luna,
Să fii iubit și să iubești…
Nu doar pentru o zi, ci pentru totdeauna!
De Paști, în Ceruri, liniștea-i totală,
Îngerii stau tăcuți și-ascultă omenirea,
Cum lui Hristos i-aducem slavă
Și ne rugăm să ne aducă mântuirea!
De Paști, o lume-ntreagă cântă,
Despre viața veșnică și Înviere,
Copiii-nvață despre Sărbătoarea Sfântă,
Despre iertare, dragoste și mângâiere!
De Paști, Pământul strălucește,
Cerul se oglindește în sufletul curat,
În noaptea lungă doar lumina ne călăuzește
Și ne-amintește că Hristos a Înviat!
Din negura iernii și cristale de gheață
Se nasc ghioceii dornici de lumină;
Natura revine-ncet, încet, la viață
Și ne umple sufletul cu-o bucurie divină.
Amorțiți de frig și de gânduri geroase,
Rămași prizonieri într-un trecut fără gratii,
Redobândim curajul de-a păși mai departe,
Într-o lume deschisă, fără frica de alții.
Avem nevoie de căldura umană,
De priviri radioase și-atingeri duioase,
Avem nevoie de-o viață normală,
În care să-nflorească sentimente frumoase!
În zăpada pufoasă se tăvălesc râsetele copilăriei,
rostogolesc în lume bucuria vieții,
aruncă spre cer fulgii albi de speranță.
Arborii plini de nea fac plecăciuni către oameni,
își împodobesc cu grijă coroana,
pe care s-o închine razelor de soare.
Crestele albe se lasă pictate cu gândul,
tabloul naturii își așteaptă admiratorii
care să dezghețe cărările pădurii.
Privirile reci, rămase-n urma sufletelor plecate,
visează la anotimpul lacrimilor calde,
în care iubirea să topească timpul.
Mi-aduc aminte de primul colind,
cântat cu multă bucurie,
înălțat spre cer în armonie.
Era atât de frumos încât îngerii, drept răsplată,
au trimis către noi fulgii albi,
cu care să ne mângâie pe față!
Era atât de călduros încât oamenii îl chemau în casă,
îl apropiau de sufletele reci,
prin care lumina nu reușea să răzbească!
Mi-aduc aminte de acel copil,
crescut cu multă iubire,
înălțat spre lume cu-o sclipire…
Doar un petec de cer de-aș vedea,
Mi-aș imagina în el infinitul,
În care să evadez din lumea mea,
Atunci când vine asfințitul!
Doar un petec de pământ de-aș avea,
Mi-aș lipi tălpile și palmele de el,
În tăcerea sa m-aș cufunda
Și aș săpa, până la suflet, un tunel!
Doar o rază de soare de-aș vedea,
Aș ruga-o să treacă prin tunelul meu,
S-aducă lumina în inima mea,
Să fiu, pentru o clipă, iertat de Dumnezeu!
Copilăria, cea mai frumoasă dintre toate,
plină de bucurie și speranță,
chiar și cu mască, tot ne râde-n față!
Nimeni nu-i poate lua exuberanța,
te-ncântă cu seducătoarea-i inocență,
chemându-ți inima pe-a ei frecvență!
Cu energia ei ne colorează viața,
sărim de zor pe curcubeul moale,
având întreaga lume la picioare!
Cu multă dragoste ne-așteaptă la culcare,
ne învelește visele în fericire
și ne oferă-n dar ziua de mâine!
Oamenii cu visuri mărunte se-mpiedică de amănunte,
nu fac sinteză ci doar antiteză,
nu cred în concluzii ci doar în iluzii.
Secolul informației devine al disgrației,
în loc de informare acceptăm manipulare,
în loc de cultivare facem prosternare.
Adevărul moare când n-avem onoare,
trăim în minciună, orbiți de ranchiună,
trăim în bula noastră, fără vreo fereastră.
Oamenii închiși sunt adesea triști,
caută scăpare, din propria-nchisoare,
vor celebritate, pierzând din libertate.
Arșița verii topește în noi gândurile,
sufletul încins își caută umbrele,
în care să se-ascundă de viață.
Păsările obosite strâng rândurile,
își lasă pe nisipul fierbinte urmele
și zboară către creasta semeață.
Munții golași aprind către cer rugurile,
pe care să ardă aripile
celor înșelați de propria speranță.
Natura uscată își alungă vânturile,
la capătul lumii așteaptă tăcerile,
în care să se stingă durerea rămasă.
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
Vasile Cucu - Blog 