Tag Archives: copil

Identitate

1 dec.

Vreau doar să fiu român, în ţara mea natală,

Să nu mai bat la porţile străine,

Din viaţa mea să nu fiu dat afară,

În nopţile durerii, să fac pace cu mine!

 

Vreau doar să fiu copil, în casa părintească,

Să nu mă plimb prin lume ca un orfelin,

Să mă hrănesc cu doine din vatra strămoşească,

De har şi bucurie să am sufletul plin!

 

Vreau doar să fiu părinte, alături de părinţi,

Să nu-mi abandonez credinţa şi onoarea,

Să mă închin când vreau în faţa celor sfinţi,

Să transmit mai departe virtutea şi candoarea!

 

Vreau doar să mai fiu eu, în ţara mult iubită,

Să simt aproape muntele şi marea,

Să trăiesc cum ştiu, o viaţă liniştită,

Să-mi urmez destinul şi chemarea!

 

Reclame

Alesul

17 ian.

Isa in zapada

Copil hazliu, zăpada te aşteaptă,

S-alergi prin albul plin de fantezie,

În palme să-i oferi căldura toată

Şi s-o transformi, pe loc, în jucărie!

Din cer cad fulgii mari de bucurie,

Se-adună liniştiţi pe umerii tăi mici,

Te-mpodobesc frumos cu-a lor magie,

Te poartă în regatul clipelor de vis!

Copile, paşii tăi sunt bulgări de zăpadă,

Rostogoliţi prin lume prind avânt,

Cresc tot mai mari, fără să cadă,

Şi se opresc la poarta Marelui Cuvânt!

Să nu-i spui nici măcar o poezie,

Doar râsul tău să-nveselească Universul,

Să-şi amintească de a sa copilărie,

Căci tu, pe lumea asta, eşti Alesul!

Zboara

20 sept.

Zboară, copile, întinde-ţi mâinile către cer,

Pământul şi cerul sunt aripile tale,

Înalţă-te deasupra tuturor,

Viitorul lumii îţi stă la picioare.

Priveşte, cu ochii tăi mari, răsăritul,

Când zâmbeşti, soarele străluceşte mai tare,

Prinde-ţi de mână părinţii, când vine-asfinţitul,

În braţele lor, trecutul nu doare…

Zboară, suflet curat, zboară departe,

Du-te, în tărâmul de vis al iubirii,

Acolo unde toate fructele lumii sunt coapte,

Primind, în tăcere, armonia luminii.

Lasă-ţi bunătatea să zburde prin ceruri,

Primeşte-i cu drag pe cei ce vin la tine;

Au renunţat cu toţii la dueluri,

Căutând acum împăcarea cu sine.

Zboară, gând frumos, zboară către lume,

Copiii planetei te-aşteaptă de zor,

Nu contează în viaţă dacă ai vreun nume,

Continuă-ţi paşnic minunatul tău zbor!

Emotie

1 feb.

Se apropia momentul în care copilul trebuia să intre pe scenă, pentru a recita poezia. Aştepta cuminte, aşezat pe scaunul său, privind la colegul care era în centrul atenţiei. Toţi cei din sală priveau „actorul” principal, îi sorbeau fiecare cuvânt, fiecare răsuflare… Văzând ceea ce se petrece în sală şi cât de greu îi este colegului său să ducă la bun sfârşit momentul artistic, începu să devină neliniştit: îşi mişca frecvent mâinile şi picioarele, vrând parcă să se ridice în picioare şi să iasă afară. Inima începuse să-i bată mai repede, simţea furnicături în tot corpul şi trăgea tare aer în piept. Clipele care se scurgeau, până să-i vină rândul, le simţea în zvâcnirile tâmplelor sale şi ar fi vrut să poată fugi de ele. Nu putea, momentul său venise.

În timp ce publicul aplauda pe cel care tocmai terminase, el se ridică de pe scaun şi începu să păşească spre centrul scenei. Paşii erau greoi, parcă i se muiaseră picioarele şi nu mai avea puterea de a ajunge în locul stabilit. Inima îi bătea cu putere, vrând parcă să-i sară din piept! Se gândea necontenit la primul vers, îl repeta întruna pentru a nu-l uita, fiindcă de el depindea succesul sau eşecul său. Îi era frică să nu rateze începutul poeziei, să nu se facă de râs în faţa atâtor oameni. Deodată se făcu linişte în sală, toate privirile fiind aţintite asupra sa.

Copilul respira cu putere, fiind parcă gata să izbucnească în plâns. Înghiţi în sec şi începu să recite: la început mai nervos, repede, apoi din ce în ce mai liniştit, cu intonaţie, transmiţând din ce în ce mai mult emoţia poeziei. Emoţia mesajului din versuri lua încet locul emoţiei micului artist. Versurile curgeau de la sine, dornice să nu mai fie spuse doar la repetiţie ci în faţa publicului.

Cu obrajii roşii de emoţie, cu sufletul în gât şi cu privirea aceea nevinovată, copilul rostea fiecare cuvânt ca şi cum de asta ar fi depins viaţa lui, ca şi cum  de acest moment ar fi depins fericirea sa în viaţă… La final, când toată sala a început să aplaude, toate emoţiile sale s-au transformat în lacrimi, de bucurie sau de eliberare din tensiunea care-l măcina în interior.

Cât de greu a fost, însă cât de frumos! Oamenii din sală au trăit împreună cu el emoţia purităţii, a sincerităţii şi  a bucuriei de a duce cu bine până la final un lucru, oricât de neînsemnat ar părea el. Emoţia te face să trăieşti altfel clipa, într-un mod cu totul diferit faţă de celelalte clipe, obişnuite. Emoţia înseamnă o altfel de viaţă, mai intensă, mai frumoasă…Ce poate fi mai frumos decât un copil emoţionat spunând o poezie?