Arșița verii topește în noi gândurile,
sufletul încins își caută umbrele,
în care să se-ascundă de viață.
Păsările obosite strâng rândurile,
își lasă pe nisipul fierbinte urmele
și zboară către creasta semeață.
Munții golași aprind către cer rugurile,
pe care să ardă aripile
celor înșelați de propria speranță.
Natura uscată își alungă vânturile,
la capătul lumii așteaptă tăcerile,
în care să se stingă durerea rămasă.
Întreabă-mă despre ziua de mâine,
Nu mă ține prizonier în trecut,
Zilele rămân tot mai puține,
Nu vreau să mă gândesc la ce-am pierdut!
Întreabă-mă despre următorul anotimp,
Despre viața ce curge prin noi și natură,
Mă simt ca un hoț ce vrea să fure timp,
Știind că va plăti în cele din urmă!
Întreabă-mă despre cei mici,
Despre lumea lor, alterată de noi,
Despre mintea invadată de frici,
Care ne-ascunde soarele prin nori!
Întreabă-mă despre omul din mine,
Nu despre cum arăt și aparențe…
Am rămas singur, departe de tine,
Cu sufletul străpuns de sentimente!
„Lăsați copiii să vină la mine!”–
Strigă natura, părăsită de oameni;
Îi așteaptă cu flori și peisaje sublime,
I-așteaptă viața ce curge prin ramuri!
„Lăsați natura în inimile noastre!”–
Strigă copiii, avizi de libertate;
Bucuria lor se sufocă în case,
Sănătatea lor nu-i o filă-ntr-o carte!
„Lăsați-ne gândul să zboare departe!”–
Strigă omenirea, redusă la tăcere;
Frica ne îndepărtează de libertate,
Iar salvarea noastră devine o himeră!
Imaginează-ți oameni care zâmbesc,
fericiți că se pot plimba în voie,
copii care-aleargă liberi, fără frică,
dintr-o parte a copilăriei într-alta!
Imaginează-ți câmpul cu flori,
pădurea verde cu adieri de vânt,
poteca străjuită de arbori tăcuți,
cerul senin la care te uiți când respiri!
Imaginează-ți libertatea zburdând,
cum te ia de mână în jocul său,
cum nu-ți pasă de cei ce se plâng,
prea blazați ca să mai știe ce sunt!
Imaginează-ți viața așa cum o vrei,
fără frici inutile și prejudecăți puerile,
deschide-ți fereastra sufletului și zboară,
acolo unde gândul virusat nu te omoară!
Teama pătrunde în mințile noastre,
ca un virus ce vrea să ne sufoce;
ne agățăm cu disperare de ziua de azi,
ca și cum mâine e prea departe…
Depărtarea dintre noi se tot mărește,
fugim unii de alții, spre singurătate;
ne ascundem după fricile noastre,
de frică să nu fim zăriți printre ele.
Mâna salvatoare nu apare,
pentru că nu ne vede-n întuneric;
să lăsăm lumina să răsară
în sufletele temătoare de moarte!
Frica din noi o să dispară,
în clipa în care dragostea ne va chema
să respirăm aerul cald de vară,
într-o lume fără prejudecăți.
A răsărit un ghiocel, în prag de primăvară,
Să-i spună lumii c-o iubește;
Se scutură de frig și de zăpadă,
Căldura mâinilor îl înflorește.
A răsărit un gând, din noaptea lungă,
Să-i spună lumii c-o privește;
O singură persoană de-l ascultă,
Va deveni vedetă-ntr-o poveste.
A răsărit un dor, din sufletul uitat,
Să-i spună vieții ce-și dorește:
Câmpuri cu flori și-un loc de neuitat,
În care să-ntâlnească sufletul pereche!
Privesc pe cer cum timpul zboară departe,
prea departe de inimile noastre,
prea aproape de eternitate.
Îi place nemărginirea și liniștea,
s-a săturat de zbuciumul omenirii,
rămâne impasibil la oftatul iubirii.
Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,
atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,
atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.
Nu mai vrea să fie hazliu,
ne privește tăcut, cu indiferență,
supărat, parcă, pe-a noastră existență.
Te-aștept de Sărbători, în plină iarnă,
Cu fulgi de nea în palme și în păr,
Cu bradul strălucind, în fiecare seară,
Cu inima deschisă către cer!
Adu-mi, cadou, un zâmbet de copil,
O mică bucurie ascunsă-ntr-o colindă,
O-mbrățișare caldă, cu trupul tău fragil,
O lacrimă de dor, privită în oglindă!
Te-aștept cu masa plină de speranță,
Cu focul încălzind a vieții poezie,
Cu flori și gutui coapte la fereastră,
Cu sufletul strigând după copilărie!
Se lasă seara peste umbra noastră,
Încet, încet, rămânem singuri,
Senini la gând ne retragem în casă
Și așteptăm, cuminți, tăcerea lumii.
Ne învelim cu bolta înstelată,
Lumina lunii ne veghează visul,
În somn uităm de viața zbuciumată,
Sufletul nostru își recapătă surâsul.
Iubirea noastră-și caută-mplinirea,
Prin întuneric își croiește calea,
Așteaptă-n fiecare noapte o rază de lumină,
Cu care să străbată depărtarea.
Se schimbă-ncet natura, din verde-n ruginie,
Pădurea etalează covorul său de frunze,
Revine peste dealuri culoarea aurie,
Revine peste noi a toamnei nostalgie.
Am renunțat la valuri și zile zbuciumate,
Ne-am despărțit de nopțile fierbinți,
Acum ne îmbătăm cu fructe aromate,
Acum ne răscolesc iubirile plecate.
Rămânem singuri, în tăcerea serii,
Ne încălzim cu amintiri frumoase,
O altă zi s-a scurs în clepsidra tăcerii,
O altă toamnă așteaptă-n noi venirea iernii.
Vasile Cucu - Blog 