Aleargă-n mintea noastră fricile nebune,
Calcă-n picioare câmpul cu gânduri înflorite;
Prin praful ridicat, lumina nu pătrunde,
Se-ntunecă privirea cu clipele strivite.
Nu se oprește hoarda la poarta rațiunii,
Dărâmă gardul viu, născut din sentimente,
În inima iubirii înfig cuțite hunii,
Ca să ucidă timpul hrănit cu frumusețe.
Sufletul trist își caută salvarea,
Se-nchide-n sine, refuzând gândirea,
Nu vrea s-audă fricile ce-i taie evadarea,
Vrea doar să fie liber, simțind din nou iubirea.
În nopțile de iarnă, prea pline de tăcere,
Ascult în gând cum cântă primăvara,
Visez la câmpuri verzi și forme de himere,
Cu care să-mi pictez în suflet evadarea.
Afară ninge liniștit, privesc la marea albă,
Sunt prizonierul timpului de-odinioară,
Când alergam înfrigurat spre inima ta caldă,
În care să-mi topesc, încet, iubirea hibernală.
Văd pașii tăi întroieniți în tinereți apuse,
Când amândoi pășeam desculți pe sentimente;
Azi doar repet, în gând, din vorbele nespuse,
Ce-ar fi putut să schimbe o viață de regrete.
Fereastra înghețată ascunde chipul tău,
Mi-apropii răsuflarea, să-i încălzesc surâsul,
Te văd așa cum te-am iubit doar eu:
Zâmbind cu ochii-n lacrimi și alungând trecutul.
De dorul tău tai noaptea în fâșii,
Să învelesc cu ele clipele pustii;
În patul gol doar Luna-și face cuib,
Lumina ei îmi arde inima de plumb!
Cu gândurile reci îmi încălzesc speranța,
Aștept, ca un năuc, să vină dimineața,
Doar glasul tău mi-ar dezmorți tăcerea,
Doar un sărut mi-ar alunga durerea!
Te-aștept să vii, ca pe un ultim tren,
În care să-mi urc trupul și sufletul rebel,
Să-mi duci iubirea pe căi necunoscute,
Să reaprinzi în mine dorințele pierdute!
De dragul tău tai viața în fâșii,
Să leg cu ele amintiri târzii,
În păr să-ți prind o ultimă visare,
Pe buzele fierbinți să-ți dau o sărutare!
Privesc în gol, atunci când nu ești tu,
Din cer zăpada-mi umple sufletul;
În mine viscolul acoperă cărări,
Să șteargă urmele atâtor supărări.
Privesc în sus, spre steaua dimineții,
Să nu mai văd în noapte umbrele tristeții;
Aștept lumina soarelui tăcut,
Să reaprindă-n mine chipul tău pierdut.
Privesc cu ochii umezi Omul de Zăpadă,
Din pieptul meu i-aș da o inimă să bată,
L-aș strânge-n brațe, ca pe-un ultim dor,
Să simt, încă o dată, dragostea de om!
Privesc colindătorii, cum cântă la fereastră,
Cât de plăcut e să te simți acasă,
Răsună-n mine glasul lor umil,
Ah, ce n-aș da să fiu din nou copil!
Am vrut să zbor, dar m-au ținut legat,
mi-au închis visele în întuneric,
mi-au ars gândurile cu nepăsare,
mi-au ucis speranțele cu clipe otrăvite!
Am vrut să cânt, dar mi-au lipit buzele,
mi-au alungat notele de pe portativ,
mi-au sufocat ecoul sufletului,
m-au asurzit cu țipetele lumii!
Am vrut să te iubesc, dar te-au răpit,
mi-au răstignit sentimentele,
mi-au străpuns inima într-un apus
și m-au lăsat să mor, fără răspuns!
Când zorii vin, luna dispare,
Farmecul ei se stinge încet,
Parcă ar fi o stea căzătoare
Ce fuge grăbită din propriul concert.
Îmi pierd privirea pe bolta întinsă,
Iubirea din noapte-o aud în ecou,
Dorinţa din mine e încă nestinsă,
Oricând, pentru tine, m-aş naşte din nou.
Când norii vin, bucuria dispare,
Lumina se-ascunde în inima ta;
În braţe te strâng şi soarele-apare,
Doar zâmbetul tău are formă de stea.
În ochii tăi, văd mereu chemarea,
Sunt râul sălbatic ce fuge spre mare;
Te-aştept, iubito, s-aduci evadarea,
Când noaptea se lasă şi luna răsare!
Cine eşti tu, de lumea-ţi mulţumeşte,
Prin cântece şi daruri mai alese?
Mereu tu vei fi floarea ce nu se ofileşte,
Împodobind cununa frumoaselor mirese!
Tu eşti regina nopţii, dar străluceşti la soare,
Nopţile tale albe hrănesc inimi curate,
Prin viaţa dăruită, vei fi nemuritoare,
Frumoasele-amintiri vor fi pe veci păstrate.
Tu eşti liantul vieţii ce nu se întrerupe,
Prin tine curge harul iubirii omeneşti,
Îţi datorăm curajul lacrimilor mute
Şi-ţi spunem, în tăcere, ce minunată eşti!
Dreptatea se târăşte pe pământul pustiit,
îngenuncheată de rănile neputinţei;
strigă zadarnic spre cerul stăpânit de vulturi,
vocea i se izbeşte de ziduri!
Unde sunt locuitorii acelui tărâm de vis,
în care omenia era regina virtuţii?
Unde sunt îngerii căzuţi din Paradis,
care s-ocrotească până la final părinţii?
Dreptatea răsuflă cu greu,
pe câmpul înnegrit de promisiuni putrezite;
aerul lumii este otrăvit,
plin de speranţe neîmplinite.
Unde o fi conştiinţa-mpăcată,
care să-i vorbească societăţii?
Unde or fi oamenii cu inima curată,
care să-i întindă o mână Dreptăţii?
Prietene, mâinile noastre s-au strâns de despărţire,
în clipa în care timpul respira tăcut,
înghiţând cu greu tristeţea.
Prietene, ticăitul de ceas se auzea doar în inimă,
bătând tot mai puternic,
vrând să ascundă emoţia vorbelor iscusite.
Câte vorbe nespuse au rămas
ascunse după priviri neclintite?
Câte vorbe de duh, venite de Sus,
s-au oprit în văzduh înlemnite?
Doar mâna mai simte
căldura sufletului tău, învăluit în tăcere,
doar ea mai poate strânge în palmă
inevitabilul „La Revedere!”.
Soarele meu s-a ascuns printre nori,
Am nevoie de lumina din inima ta,
Amintirile noastre îmi dau mereu fiori,
Le văd în noapte sclipind ca o stea.
Cântecul nostru se-aude din nou,
Terasa-i goală, doar vânt şi ploi;
Aştept să mă strigi, ca-ntr-un ecou
În care să răsune iubirea din noi.
Întinde-mi mâna, râzând printre flori,
Să dansăm fericiţi pe-aleea tinereţii,
Zâmbetul tău are-atâtea culori,
Izvorând neîncetat din farmecul vieţii!
N-am cuvinte să-ţi spun cât te iubesc,
Sunt un strop de ploaie pe umărul tău,
În privirea ta doar raze găsesc,
Sunt nisipul de vară ce te-aşteaptă mereu!
Vasile Cucu - Blog 