Tag Archives: bucurie

Prieteni

20 Aug

Anii zboară, fără să ne-ntrebe,

Mai povestim, din când în când, la un pahar,

Ne bucurăm de fiecare revedere,

Sperând ca viața să nu treacă în zadar.

Ne-am dus pe căi necunoscute,

Ne-am despărțit de-atâtea ori,

În viață facem sacrificii multe,

Lăsând prietenia ascunsă printre nori.

Ne amintim prea rar ce-a fost odată,

Prezentul ne împinge de la spate,

Nu am găsit oglinda fermecată,

Care să ne arate clipele uitate.

Te-aștept, prietene, să ne privim în ochi,

Oglinda sufletului de odinioară,

Și chiar de timpul nu se-oprește-n loc,

Noi să ne bucurăm ca-ntâia oară!

Anunțuri

Uitare

10 Iul

A mai trecut un an de când nu ne-am văzut,

În lumea asta mică nu-i loc pentru-amândoi,

Rămânem cu-amintiri dintr-un frumos trecut,

Când bucuria vieţii o împărţeam la doi.

 

A mai trecut un val peste nisipul rece,

Păşesc tăcut pe ţărm, fără să las vreo urmă,

Peste furia mării doar soarele mai trece,

Peste uitarea noastră doar dorul mai răsună.

 

A mai trecut un gând prin clipe efemere,

S-a stins încet pe bolta nepăsării,

La tine-a mai ajuns doar pulbere de stele,

Cu care să îţi vindeci rănile uitării.

 

A mai trecut un dor, printre atât de multe,

Rămâne doar ecoul strigătului său,

Păstrez o scoică-n suflet cu vuietele mute

Şi sper să te revăd, când o vrea Dumnezeu!

Magia iernii

20 Dec

Iarna1

Fulgii de nea se-ntorc acasă,

În anotimpul plin de bucurie,

Ar vrea să-i invităm cu noi la masă,

Ca să ne-aducă har şi armonie.

Să îmbrăcăm în alb căsuţa noastră,

S-aprindem focul şi să povestim,

Să aşteptăm copiii la fereastră,

Colinda magică în suflet s-o primim!

Fulgii credinţei se întorc acasă,

Cei rătăciţi revin la vatra lor,

Povara-nstrăinării pe umeri îi apasă,

Departe de cei dragi s-ar fi topit de dor.

Brăduţul de Crăciun să strălucească,

S-adune-n jurul său copiii fericiţi,

Cu zâmbete să-mpodobim întreaga viaţă

Şi să simţim magia de a fi iubiţi!

Colindă-mă

7 Dec

Colindă-mă, te-aştept la aceeaşi fereastră,

de dorul tău mă-ntorc mereu acasă,

topind în suflet sloiuri de gheaţă.

Bucură-mă, la fel ca altădată,

atunci şi acum sunt deodată,

doi fulgi de nea într-o viaţă curată.

Ninge-mă, sunt Omul de Zăpadă,

aştept cu nerăbdare copiii să mă vadă

şi în magia iernii să mai creadă…

Iartă-mă, puţin din mine te mai ştie,

în fiecare an trăiesc o mare bucurie,

te-aştept în seara de Crăciun, copilărie!

Emotie

1 Feb

Se apropia momentul în care copilul trebuia să intre pe scenă, pentru a recita poezia. Aştepta cuminte, aşezat pe scaunul său, privind la colegul care era în centrul atenţiei. Toţi cei din sală priveau „actorul” principal, îi sorbeau fiecare cuvânt, fiecare răsuflare… Văzând ceea ce se petrece în sală şi cât de greu îi este colegului său să ducă la bun sfârşit momentul artistic, începu să devină neliniştit: îşi mişca frecvent mâinile şi picioarele, vrând parcă să se ridice în picioare şi să iasă afară. Inima începuse să-i bată mai repede, simţea furnicături în tot corpul şi trăgea tare aer în piept. Clipele care se scurgeau, până să-i vină rândul, le simţea în zvâcnirile tâmplelor sale şi ar fi vrut să poată fugi de ele. Nu putea, momentul său venise.

În timp ce publicul aplauda pe cel care tocmai terminase, el se ridică de pe scaun şi începu să păşească spre centrul scenei. Paşii erau greoi, parcă i se muiaseră picioarele şi nu mai avea puterea de a ajunge în locul stabilit. Inima îi bătea cu putere, vrând parcă să-i sară din piept! Se gândea necontenit la primul vers, îl repeta întruna pentru a nu-l uita, fiindcă de el depindea succesul sau eşecul său. Îi era frică să nu rateze începutul poeziei, să nu se facă de râs în faţa atâtor oameni. Deodată se făcu linişte în sală, toate privirile fiind aţintite asupra sa.

Copilul respira cu putere, fiind parcă gata să izbucnească în plâns. Înghiţi în sec şi începu să recite: la început mai nervos, repede, apoi din ce în ce mai liniştit, cu intonaţie, transmiţând din ce în ce mai mult emoţia poeziei. Emoţia mesajului din versuri lua încet locul emoţiei micului artist. Versurile curgeau de la sine, dornice să nu mai fie spuse doar la repetiţie ci în faţa publicului.

Cu obrajii roşii de emoţie, cu sufletul în gât şi cu privirea aceea nevinovată, copilul rostea fiecare cuvânt ca şi cum de asta ar fi depins viaţa lui, ca şi cum  de acest moment ar fi depins fericirea sa în viaţă… La final, când toată sala a început să aplaude, toate emoţiile sale s-au transformat în lacrimi, de bucurie sau de eliberare din tensiunea care-l măcina în interior.

Cât de greu a fost, însă cât de frumos! Oamenii din sală au trăit împreună cu el emoţia purităţii, a sincerităţii şi  a bucuriei de a duce cu bine până la final un lucru, oricât de neînsemnat ar părea el. Emoţia te face să trăieşti altfel clipa, într-un mod cu totul diferit faţă de celelalte clipe, obişnuite. Emoţia înseamnă o altfel de viaţă, mai intensă, mai frumoasă…Ce poate fi mai frumos decât un copil emoţionat spunând o poezie?