Aleargă-n mintea noastră fricile nebune,
Calcă-n picioare câmpul cu gânduri înflorite;
Prin praful ridicat, lumina nu pătrunde,
Se-ntunecă privirea cu clipele strivite.
Nu se oprește hoarda la poarta rațiunii,
Dărâmă gardul viu, născut din sentimente,
În inima iubirii înfig cuțite hunii,
Ca să ucidă timpul hrănit cu frumusețe.
Sufletul trist își caută salvarea,
Se-nchide-n sine, refuzând gândirea,
Nu vrea s-audă fricile ce-i taie evadarea,
Vrea doar să fie liber, simțind din nou iubirea.
Când zorii vin, luna dispare,
Farmecul ei se stinge încet,
Parcă ar fi o stea căzătoare
Ce fuge grăbită din propriul concert.
Îmi pierd privirea pe bolta întinsă,
Iubirea din noapte-o aud în ecou,
Dorinţa din mine e încă nestinsă,
Oricând, pentru tine, m-aş naşte din nou.
Când norii vin, bucuria dispare,
Lumina se-ascunde în inima ta;
În braţe te strâng şi soarele-apare,
Doar zâmbetul tău are formă de stea.
În ochii tăi, văd mereu chemarea,
Sunt râul sălbatic ce fuge spre mare;
Te-aştept, iubito, s-aduci evadarea,
Când noaptea se lasă şi luna răsare!
În urma mea cad haine de pe mine,
Alerg pe câmp cu pieptul dezgolit,
Mă-ndepărtez de reguli şi de lume,
Natura mă aşteaptă în templul înverzit!
Simt mângâierea vântului pe faţă,
Mă-ntind pe patul de pământ cu flori,
Aş vrea să mă trezesc în altă viaţă,
Acolo unde nu trăieşti să mori!
Privesc în zare creasta-mpădurită,
Soarele roşu merge la culcare,
Nu-i pasă de-astă lume-înnebunită,
Pierdută într-o cruntă disperare!
Respir a serii proaspătă răcoare,
Mă încălzesc cu roşul asfinţit,
Mi-e dor de somn şi de uitare,
Vreau ca să uit de unde am fugit!
Lasă-mă, lume, în haina de verdeaţă,
Căci am crescut în frunze de stejar,
Nu mă trezi în fiecare dimineaţă,
Să mă închin la falsul tău altar!
Lasă-mă, viaţă, să uit de tine-o clipă,
Să nu-mi mai ceri tribut pentru a fi,
Vreau să fiu liber, vindecat de frică,
Să am natura-n suflet şi-n priviri!
Vasile Cucu - Blog 