După ce tac armele, speriate de moarte,
strigă din adâncuri durerea,
îngropată în sufletele noastre.
După ce dispare durerea, înecată în lacrimi,
răsare în privire speranța,
cu care să mergem mai departe.
După ce ne vom redescoperi umanitatea,
ținută captivă în tenebrele trecutului,
vom putea vorbi, din nou, despre dreptate.
După ce ne vom recâștiga libertatea,
vom putea construi, cu tărie,
un viitor mai bun, bazat pe iubire.
Aș vrea să te-ntâlnesc din nou, femeie,
Pe câmpul plin cu flori de mac,
Să înnoptăm sub cerul plin cu stele,
Să-ți simt căldura sufletului drag!
Aș vrea să te iubesc, o viață-ntreagă,
Să ne rugăm ca timpul să ne ierte,
Să-ți spun, în șoaptă, cât îmi ești de dragă,
De tot ce este-n jur să nu ne pese!
Prin lumea asta mare să te port în brațe,
Să ne oprim, din când în când, pe malul mării,
Să ne privim în ochi, când soarele răsare,
Să ne trezim cu gustul dulce-al sărutării!
Aș vrea să-ți mulțumesc din inimă, femeie,
Cu tine viața este mai frumoasă,
În părul tău voi prinde visurile mele
Și-am să le las acolo să-nflorească!
Acum e timpul pentru rugăciune,
Când gândurile tac și sufletul vibrează;
Acum e timpul pentru plecăciune,
Pentru credința care ne înnobilează.
Povestea noastră merge mai departe,
Cu fiecare Paști zidim templul iubirii,
Suntem atât de mulți și-atât de-aproape,
Veniți să-mpărtășim miracolul Luminii.
Flacăra vie ne sfințește locul,
Ne bucurăm de lume și de viață,
Pe-acest Pământ noi ne trăim sorocul
Și-n Ceruri timpul veșnic ne așteaptă!
Visurile înmuguresc primăvara,
dezgheață în noi optimismul,
ne trezesc zâmbetele adormite.
Ne încărcăm sufletul la soare,
traversăm punțile dintre noi,
pentru a descoperi cealaltă jumătate.
Vibrația naturii ne străbate simțurile,
adie în noi fiorul iubirii,
ne picură în vene dragostea de viață.
Primăvara ne cucerește din nou,
ca pe-o iubire părăsită în toamnă,
lăsată să simtă frigul singurătății.
Mi-aduc aminte de primul colind,
cântat cu multă bucurie,
înălțat spre cer în armonie.
Era atât de frumos încât îngerii, drept răsplată,
au trimis către noi fulgii albi,
cu care să ne mângâie pe față!
Era atât de călduros încât oamenii îl chemau în casă,
îl apropiau de sufletele reci,
prin care lumina nu reușea să răzbească!
Mi-aduc aminte de acel copil,
crescut cu multă iubire,
înălțat spre lume cu-o sclipire…
Privesc pe cer cum timpul zboară departe,
prea departe de inimile noastre,
prea aproape de eternitate.
Îi place nemărginirea și liniștea,
s-a săturat de zbuciumul omenirii,
rămâne impasibil la oftatul iubirii.
Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,
atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,
atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.
Nu mai vrea să fie hazliu,
ne privește tăcut, cu indiferență,
supărat, parcă, pe-a noastră existență.
Se lasă seara peste umbra noastră,
Încet, încet, rămânem singuri,
Senini la gând ne retragem în casă
Și așteptăm, cuminți, tăcerea lumii.
Ne învelim cu bolta înstelată,
Lumina lunii ne veghează visul,
În somn uităm de viața zbuciumată,
Sufletul nostru își recapătă surâsul.
Iubirea noastră-și caută-mplinirea,
Prin întuneric își croiește calea,
Așteaptă-n fiecare noapte o rază de lumină,
Cu care să străbată depărtarea.
Dorul meu de tine nu se stinge,
Arde mocnit în candela iubirii,
Scântei neînfricate zboară către tine,
Dispar în zare, pradă rătăcirii.
Prefă-te ziua într-o pasăre măiastră
Și prinde-n zbor scânteia rătăcită,
Pe-o aripă de dor să se topească,
Să reaprindă-n tine iubirea infinită!
Prefă-te-n noapte într-o stea cuceritoare,
Călătorește-n voie printre alte stele,
De pe Pământ, te voi considera nemuritoare
Și voi închide ochii, cu visurile mele!
Prefă-te-n zori într-o rază de soare,
Trezește-mă din amorțeala vieții,
Arată-mi fața ta strălucitoare,
Redă-mi, în suflet, lumina tinereții!
S-au scufundat în mine atâtea sentimente,
Ca-ntr-un ocean avid de nemurire;
Timpul nu le-a salvat de dor și de regrete,
Doar le refuză raza de lumină.
Așteaptă în adâncuri o tresărire-a vieții,
Să le aducă iar la suprafață;
În noaptea lungă, rece, se roagă dimineții,
Să le trimită-n zori o urmă de speranță.
Vor fi sau nu salvate din tragica uitare?
Doar sufletul mai știe trăirile ascunse…
Cu picuri de lumină, pășind pe a lor cale,
Vor reveni la viață iubirile apuse!
Sursa foto: Google Images
Coroana anilor trăiți se-mbogățește,
Pe piedestalul vieții urci agale,
În fața ta apusul strălucește,
În urma ta răsar alte vlăstare.
Pe scena lumii ai dansat adesea,
Ai transformat tristețea-n bucurie,
Cu grație ți-ai afișat noblețea
Și-ai răspândit în jur doar armonie.
Frumoasele-anotimpuri îți colorează trena,
Alaiul celor dragi te emoționează,
Cu flori și vorbe dulci tu uiți cum trece vremea,
În sufletul curat păstrezi tot ce contează.
Nu te uita în urmă, nu regreta vreo clipă,
Continuă-ți urcarea spre bolta omenirii!
În pași de vals, sublim, iubirea te ridică
Și îți îndrumă ochii spre farmecul luminii.
Vasile Cucu - Blog 