Tag Archives: pamant

Sarutul vietii

30 nov.

Poza sarutul vietii

Alerg mereu pe culmile speranţei,

Sus, tot mai sus, se-ndreaptă paşii mei,

În braţe strâng văzduhul toleranţei

Şi las în urmă anii tot mai grei.

 

Apusul zilelor de vară mă încântă,

Pe creste verzi se culcă soarele flămând,

În urma lui doar liniştea mai cântă

Eternul vals al vieţii pe Pământ.

 

Pe vârf de buze simt răcoarea serii,

Uscate sunt frumoasele-amintiri;

Natura-mi dă uşor sărutul alinării,

Să uit de dorul marilor iubiri.

 

De-ai şti cât te iubesc, ah, minunată viaţă,

Pe culmile trăirii alerg să te respir;

Adorm cu tine-n suflet, tu, ultima mea soaţă,

În patul nemuririi, chemat de-al tău zefir!

 

(din volumul de poezii Sarutul vietii)

Reclame

Evadare

10 mai

În urma mea cad haine de pe mine,

Alerg pe câmp cu pieptul dezgolit,

Mă-ndepărtez de reguli şi de lume,

Natura mă aşteaptă în templul înverzit!

 

Simt mângâierea vântului pe faţă,

Mă-ntind pe patul de pământ cu flori,

Aş vrea să mă trezesc în altă viaţă,

Acolo unde nu trăieşti să mori!

 

Privesc în zare creasta-mpădurită,

Soarele roşu merge la culcare,

Nu-i pasă de-astă lume-înnebunită,

Pierdută într-o cruntă disperare!

 

Respir a serii proaspătă răcoare,

Mă încălzesc cu roşul asfinţit,

Mi-e dor de somn şi de uitare,

Vreau ca să uit de unde am fugit!

 

Lasă-mă, lume, în haina de verdeaţă,

Căci am crescut în frunze de stejar,

Nu mă trezi în fiecare dimineaţă,

Să mă închin la falsul tău altar!

 

Lasă-mă, viaţă, să uit de tine-o clipă,

Să nu-mi mai ceri tribut pentru a fi,

Vreau să fiu liber, vindecat de frică,

Să am natura-n suflet şi-n priviri!

Dreptatea

15 nov.

Dreptatea se târăşte pe pământul pustiit,

îngenuncheată de rănile neputinţei;

strigă zadarnic spre cerul stăpânit de vulturi,

vocea i se izbeşte de ziduri!

Unde sunt locuitorii acelui tărâm de vis,

în care omenia era regina virtuţii?

Unde sunt îngerii căzuţi din Paradis,

care s-ocrotească până la final părinţii?

Dreptatea răsuflă cu greu,

pe câmpul înnegrit de promisiuni putrezite;

aerul lumii este otrăvit,

plin de speranţe neîmplinite.

Unde o fi conştiinţa-mpăcată,

care să-i vorbească societăţii?

Unde or fi oamenii cu inima curată,

care să-i întindă o mână Dreptăţii?

Locul iubirii

8 dec.

Cât de departe am fost? Nu mai departe de cât m-au putut duce picioarele, maşina sau avionul, în locuri nevăzute de mine, dar cunoscute de mulţi alţii. Am mers în căutarea acelui loc de vis, pământul făgăduinţei, unde visele să devină realitate. Am crezut că există un astfel de loc, ca un Colţ de Rai, unde să stai şi să stai, pentru a fi împlinit,  pentru a fi fericit. Pentru a fi iubit? Aşa ar fi trebuit, pentru a putea fi fericit. Mi-am zis că mai întâi ar trebui să iubesc eu, să dau înainte să primesc, pentru că lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu pe lumea asta, orice efect având o cauză. Aşadar, am dorit să devin o cauză a iubirii şi-apoi să-i simt efectul: ofer iubire-primesc iubire-ofer iubire şi aşa mai departe. Şi chiar dacă nu primesc, tot e important să ofer, pentru că fără iubire nu rezistă nicio fericire! Cum să fii fericit fără să iubeşti şi să fii iubit? Pentru ce folos? Doar pentru a fi? Sună prea egoist!

În locul mult visat, al mult doritei fericiri, m-am întrebat, aşadar,  ce să iubesc? Orice, mi-am zis, important fiind să iubesc ceva pentru a-mi „asigura” fericirea pe viaţă. Locul ideal, societatea ideală, fericirea plutind în aer, respirabilă, lipsind doar acel „ceva” de iubit. Atunci, i-am dat „poruncă” sufletului meu:

–         Iubeşte! Ai atâtea lucruri minunate în jurul tău şi atâţia oameni…Iubeşte!

–         Nu pot aşa, la comandă! Totul mi-e străin, am nevoie de timp ca să creez o legătură emoţională.

–         Sufleţelule, n-avem timp de pierdut, trebuie să iubeşti! Eu mă ocup cu respiratul fericirii, iar tu cu găsitul iubirii!

–         Este nevoie de timp. Nu mă presa, te rog, mai întâi trebuie să trec peste despărţirile recente, care m-au afectat!

–         Te-au afectat? Ca să uiţi dezamăgirea, găseşte repede iubirea!

–         Nu despre dezamăgire e vorba! Mi-e dor de tot ce-am lăsat în urma paşilor tăi grăbiţi să plece într-o altă lume!

–         Am făcut-o pentru binele nostru…Să nu-mi porţi pică! Vei iubi din nou şi, atunci, fericirea va fi deplină: pentru trup şi pentru suflet, deopotrivă.

–         Poate, însă acum am nevoie de timp. Mi-e dor de-acasă!

–         Cât timp?

–         Nu ştiu…O viaţă?

Cât de aproape am fost? Fericirea căutată părea atât de aproape, însă era departe. Era departe de sufletul meu, de locul unde ar fi trebuit să fie. Am văzut-o, aproape că am atins-o, însă era o iluzie. Cum poţi să iubeşti o Fata Morgana? Chiar dacă raţiunea îţi spune că trebuie s-o iubeşti, sufletul nu te ascultă. El simte ce este bine pentru tine şi doar ascultându-i dorinţa poţi fi împăcat cu tine însuţi, poţi fi fericit.

Departe sau aproape, nu contează! Oricum aş spune, de fapt nu am fost exact în locul în care trebuia să fiu. Acela este locul „ales”, în care îmi doresc să trăiesc: exact în el, nici departe şi nici aproape. Vreau doar să fiu mereu acolo unde este locul sufletului meu, acolo unde el poate iubi. Ce poate fi mai frumos decât să iubeşti?