Am vrut să zbor, dar m-au ținut legat,
mi-au închis visele în întuneric,
mi-au ars gândurile cu nepăsare,
mi-au ucis speranțele cu clipe otrăvite!
Am vrut să cânt, dar mi-au lipit buzele,
mi-au alungat notele de pe portativ,
mi-au sufocat ecoul sufletului,
m-au asurzit cu țipetele lumii!
Am vrut să te iubesc, dar te-au răpit,
mi-au răstignit sentimentele,
mi-au străpuns inima într-un apus
și m-au lăsat să mor, fără răspuns!
E vremea marilor speranțe, de timp adorate,
lăsate să zburde pe câmpul cu flori,
lăsate să-și întindă aripile primului zbor,
cu care s-atingă bolta imensului dor!
E vremea marilor iubiri, partajate,
lăsate să zboare spre cerul plin de culori,
lăsate să-și cânte minunatul fior,
cu care să oprească timpul în zori!
E vremea marilor dorințe, uitate,
lăsate într-un colț de suflet, umbros,
lăsate s-aștepte venirea unui timp luminos,
în care să strălucească nespus de frumos!
Dreptatea se târăşte pe pământul pustiit,
îngenuncheată de rănile neputinţei;
strigă zadarnic spre cerul stăpânit de vulturi,
vocea i se izbeşte de ziduri!
Unde sunt locuitorii acelui tărâm de vis,
în care omenia era regina virtuţii?
Unde sunt îngerii căzuţi din Paradis,
care s-ocrotească până la final părinţii?
Dreptatea răsuflă cu greu,
pe câmpul înnegrit de promisiuni putrezite;
aerul lumii este otrăvit,
plin de speranţe neîmplinite.
Unde o fi conştiinţa-mpăcată,
care să-i vorbească societăţii?
Unde or fi oamenii cu inima curată,
care să-i întindă o mână Dreptăţii?
Vasile Cucu - Blog 