Acrobații sfidează gravitația,
legați de cer coboară spre pământ,
într-un marș al curajului izbăvitor.
Pașii lor, plini de grație, se transformă în zbor,
mâinile lor devin ancore în infinitul
către care ne poartă imaginația.
Ne schimbă pe toți în personaje de basm,
ajunși la capătul lumii contemplăm răsăritul,
uimiți de razele tămăduitoare ale Artei.
Prindem curaj și vrem s-atingem Creația,
să simțim, într-o clipă, începutul și sfârșitul,
să redescoperim în noi Divinitatea.
Dorul meu de tine nu se stinge,
Arde mocnit în candela iubirii,
Scântei neînfricate zboară către tine,
Dispar în zare, pradă rătăcirii.
Prefă-te ziua într-o pasăre măiastră
Și prinde-n zbor scânteia rătăcită,
Pe-o aripă de dor să se topească,
Să reaprindă-n tine iubirea infinită!
Prefă-te-n noapte într-o stea cuceritoare,
Călătorește-n voie printre alte stele,
De pe Pământ, te voi considera nemuritoare
Și voi închide ochii, cu visurile mele!
Prefă-te-n zori într-o rază de soare,
Trezește-mă din amorțeala vieții,
Arată-mi fața ta strălucitoare,
Redă-mi, în suflet, lumina tinereții!
100 de gânduri frumoase,
transmise la mii de copii,
vor duce peste ani omenia,
vor crea viitorul acestei națiuni,
în care să simțim bucuria.
100 de cărți dăruite-ntr-o viață,
îmbogățind cunoașterea lumii,
vor lărgi orizontul privirilor opace,
vor pune piedici în calea minciunii,
aducând lumina în mințile sărace.
100 de flori zâmbind la fereastră,
atrăgând privirea oricărui trecător,
vor aduce armonie în fiecare casă,
vor transmite-n lume petale de dor,
făcându-ne viața tot mai frumoasă.
100 de lacrimi pentru cei ce s-au dus,
pentru cei preschimbați prea devreme în îngeri,
vor stinge durerea ce strigă în noapte,
vor uda credința ce se înalță spre cer,
renăscând iubirea în sufletele noastre.
100 de ani pentru-o frumoasă țară,
presărați cu gânduri și visuri mărețe,
vor ține aprinse credința și dorul,
vor deschide calea spre o nouă poveste,
în care românii să-și continue zborul.
Adie vântu-n crengile bogate,
Un aer cald îmi mângâie tăcerea,
Ascund în mine clipele pictate
Cu-mbrățișări ce-au stors din noi durerea.
Se bucură de viață trandafirii,
Parfumurile lor îmi amintesc de tine,
Petale moi se dăruiesc luminii,
Așa cum tu te lași prinsă de mine.
Vin porumbeii să-mi deschidă cerul,
Cu brațele întinse mă înalț în zbor,
Străbat singurătatea ce-nvăluie misterul
Și cad la tine-n brațe, împins de al meu dor!
E vremea marilor speranțe, de timp adorate,
lăsate să zburde pe câmpul cu flori,
lăsate să-și întindă aripile primului zbor,
cu care s-atingă bolta imensului dor!
E vremea marilor iubiri, partajate,
lăsate să zboare spre cerul plin de culori,
lăsate să-și cânte minunatul fior,
cu care să oprească timpul în zori!
E vremea marilor dorințe, uitate,
lăsate într-un colț de suflet, umbros,
lăsate s-aștepte venirea unui timp luminos,
în care să strălucească nespus de frumos!
Caii verzi nu mai aleargă pe pereți,
Și-au frânt picioarele în gropile imaginației,
Au nevoie de aripi pentru a-și trăi libertatea,
Au nevoie de curaj ca să-și înfrunte soarta.
De coamele-argintii nu se mai prind copiii,
În șaua inocenței acum se-așterne praful,
Dau din copite anii, uitându-se în spate,
Sperând să rupă lanțul de amintiri sudate.
Caii verzi nu mai aleargă prin livezi,
Pomii înfloriți nu le mai taie calea,
Acum stau priponiți de un anost ecran,
Uitându-se cum viața li se scurge-n van.
În herghelii urbane își pierd identitatea,
Visează la câmpii cu flori și iarbă verde,
Visează să-și ia zborul, să scape de-ntuneric,
Sperând s-ajungă liberi, pe un tărâm feeric.
Mă-mbrac în alb, în anotimpul rece,
Să mă ascund prin fulgii de zăpadă,
S-arunc cu bulgări în timpul care trece,
S-aştept, din nou, copilăria să mă vadă!
Păşesc pe alb, în ţara de poveste,
Acolo unde zâmbetele strălucesc,
Aştept cu-nfrigurare marea veste,
De la colindători cu har dumnezeiesc!
Mă-mbrac în suflet alb, în seara de Crăciun,
Să ningă liniştit pe bradul bucuriei,
Să mi-amintesc de tot ce-a fost mai bun,
Atunci când respiram duhul copilăriei!
Păşesc pe luciul zilelor de gheaţă,
În urma mea văd urmele de dor,
Atât de multe chipuri s-au schimbat la faţă,
Atât de multe inimi aşteaptă al lor zbor!
Zboară, copile, întinde-ţi mâinile către cer,
Pământul şi cerul sunt aripile tale,
Înalţă-te deasupra tuturor,
Viitorul lumii îţi stă la picioare.
Priveşte, cu ochii tăi mari, răsăritul,
Când zâmbeşti, soarele străluceşte mai tare,
Prinde-ţi de mână părinţii, când vine-asfinţitul,
În braţele lor, trecutul nu doare…
Zboară, suflet curat, zboară departe,
Du-te, în tărâmul de vis al iubirii,
Acolo unde toate fructele lumii sunt coapte,
Primind, în tăcere, armonia luminii.
Lasă-ţi bunătatea să zburde prin ceruri,
Primeşte-i cu drag pe cei ce vin la tine;
Au renunţat cu toţii la dueluri,
Căutând acum împăcarea cu sine.
Zboară, gând frumos, zboară către lume,
Copiii planetei te-aşteaptă de zor,
Nu contează în viaţă dacă ai vreun nume,
Continuă-ţi paşnic minunatul tău zbor!
Te-aştept iubito, când toamna se întoarce,
Să mă-nveleşti cu plete ruginii,
În pat să mă hrăneşti cu mere coapte,
Iar setea să mi-o stingi cu struguri aurii.
Covor de frunze-ţi voi întinde la picioare,
Desculţă să păşeşti spre inima-mi deschisă,
Îţi voi turna în cupă o magică licoare,
Din care să sorbi zilnic dragostea promisă.
Te-aştept iubito, când păsările pleacă,
De mână ne vom ţine, privind în urma lor;
Vom rămâne tăcuţi, sperând să se întoarcă
Iubirea de-altădată şi-al tinereţii zbor.
Cu paşi mărunţi vom merge prin parcul dezgolit,
Să ne-amintim de vara frumoasei tinereţi,
Iar toamna-mi va şopti cât de mult ne-am iubit,
Când am pornit pe drumul comunei noastre vieţi.
Vasile Cucu - Blog 