În nopțile de iarnă, prea pline de tăcere,
Ascult în gând cum cântă primăvara,
Visez la câmpuri verzi și forme de himere,
Cu care să-mi pictez în suflet evadarea.
Afară ninge liniștit, privesc la marea albă,
Sunt prizonierul timpului de-odinioară,
Când alergam înfrigurat spre inima ta caldă,
În care să-mi topesc, încet, iubirea hibernală.
Văd pașii tăi întroieniți în tinereți apuse,
Când amândoi pășeam desculți pe sentimente;
Azi doar repet, în gând, din vorbele nespuse,
Ce-ar fi putut să schimbe o viață de regrete.
Fereastra înghețată ascunde chipul tău,
Mi-apropii răsuflarea, să-i încălzesc surâsul,
Te văd așa cum te-am iubit doar eu:
Zâmbind cu ochii-n lacrimi și alungând trecutul.
Vasile Cucu - Blog 