Porțile școlilor s-au închis;
nu se mai aud copiii veseli,
plecați pe drumul schimbării.
An de an ei urcă treptele cunoașterii,
privind zâmbitori spre cerul senin,
pe care-l mângâie cu privirea inocentă.
Copiii cresc prea repede, parcă pe-ascuns,
fără să ne mai întrebe,
de teamă să nu le interzicem viitorul!
Copiii ne-așteaptă la final,
de an, de școală, de copilărie,
pentru-a le spune cât sunt de speciali!
Acrobații sfidează gravitația,
legați de cer coboară spre pământ,
într-un marș al curajului izbăvitor.
Pașii lor, plini de grație, se transformă în zbor,
mâinile lor devin ancore în infinitul
către care ne poartă imaginația.
Ne schimbă pe toți în personaje de basm,
ajunși la capătul lumii contemplăm răsăritul,
uimiți de razele tămăduitoare ale Artei.
Prindem curaj și vrem s-atingem Creația,
să simțim, într-o clipă, începutul și sfârșitul,
să redescoperim în noi Divinitatea.
De Paști, în Ceruri, liniștea-i totală,
Îngerii stau tăcuți și-ascultă omenirea,
Cum lui Hristos i-aducem slavă
Și ne rugăm să ne aducă mântuirea!
De Paști, o lume-ntreagă cântă,
Despre viața veșnică și Înviere,
Copiii-nvață despre Sărbătoarea Sfântă,
Despre iertare, dragoste și mângâiere!
De Paști, Pământul strălucește,
Cerul se oglindește în sufletul curat,
În noaptea lungă doar lumina ne călăuzește
Și ne-amintește că Hristos a Înviat!
Mi-aduc aminte de primul colind,
cântat cu multă bucurie,
înălțat spre cer în armonie.
Era atât de frumos încât îngerii, drept răsplată,
au trimis către noi fulgii albi,
cu care să ne mângâie pe față!
Era atât de călduros încât oamenii îl chemau în casă,
îl apropiau de sufletele reci,
prin care lumina nu reușea să răzbească!
Mi-aduc aminte de acel copil,
crescut cu multă iubire,
înălțat spre lume cu-o sclipire…
Doar un petec de cer de-aș vedea,
Mi-aș imagina în el infinitul,
În care să evadez din lumea mea,
Atunci când vine asfințitul!
Doar un petec de pământ de-aș avea,
Mi-aș lipi tălpile și palmele de el,
În tăcerea sa m-aș cufunda
Și aș săpa, până la suflet, un tunel!
Doar o rază de soare de-aș vedea,
Aș ruga-o să treacă prin tunelul meu,
S-aducă lumina în inima mea,
Să fiu, pentru o clipă, iertat de Dumnezeu!
Imaginează-ți oameni care zâmbesc,
fericiți că se pot plimba în voie,
copii care-aleargă liberi, fără frică,
dintr-o parte a copilăriei într-alta!
Imaginează-ți câmpul cu flori,
pădurea verde cu adieri de vânt,
poteca străjuită de arbori tăcuți,
cerul senin la care te uiți când respiri!
Imaginează-ți libertatea zburdând,
cum te ia de mână în jocul său,
cum nu-ți pasă de cei ce se plâng,
prea blazați ca să mai știe ce sunt!
Imaginează-ți viața așa cum o vrei,
fără frici inutile și prejudecăți puerile,
deschide-ți fereastra sufletului și zboară,
acolo unde gândul virusat nu te omoară!
Privesc pe cer cum timpul zboară departe,
prea departe de inimile noastre,
prea aproape de eternitate.
Îi place nemărginirea și liniștea,
s-a săturat de zbuciumul omenirii,
rămâne impasibil la oftatul iubirii.
Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,
atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,
atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.
Nu mai vrea să fie hazliu,
ne privește tăcut, cu indiferență,
supărat, parcă, pe-a noastră existență.
Te-aștept de Sărbători, în plină iarnă,
Cu fulgi de nea în palme și în păr,
Cu bradul strălucind, în fiecare seară,
Cu inima deschisă către cer!
Adu-mi, cadou, un zâmbet de copil,
O mică bucurie ascunsă-ntr-o colindă,
O-mbrățișare caldă, cu trupul tău fragil,
O lacrimă de dor, privită în oglindă!
Te-aștept cu masa plină de speranță,
Cu focul încălzind a vieții poezie,
Cu flori și gutui coapte la fereastră,
Cu sufletul strigând după copilărie!
Dintre-atâtea locuri dragi pe lume,
Dintre multele ferestre către cer,
Sufletul te-alege doar pe tine,
Casă părintească, dulce univers!
Printre-atâtea flori înmiresmate,
Printre-atâtea splendide culori,
Ochii mei te văd, prin umedele pleoape,
Magică grădină, ce îmi dai fiori!
Dintre-atâția oameni cumsecade
Dintre-atâtea suflete-ndrăgite,
Dorul meu pe voi vă strigă-n noapte,
Dragi părinți, rămași în locuri sfinte!
Se topește-n mine iarna-ntunecoasă,
Din suflet ghioceii se-înalță spre lumină,
Petale albe se desfac spre inima aleasă,
Frunzele verzi iubirii se închină!
Se avântă-n zbor mii de păsărele,
Cerul primitor le-ncălzește glasul,
Cântecul naturii răsună prin ele,
Primăvara vieții le admiră valsul!
Câmpiile fade se îmbujorează,
Munți încărunțiți își refac podoaba,
Tabloul naturii iar se colorează,
Pânza omenirii își dezgheață apa!
Se topește-n palmă clipa răcoroasă,
Se aprinde-n suflet dorul de frumos,
Raze de lumină se preling pe față,
Ne umezesc ochii, dându-le un rost!
Vasile Cucu - Blog 