Dintre-atâtea locuri dragi pe lume,
Dintre multele ferestre către cer,
Sufletul te-alege doar pe tine,
Casă părintească, dulce univers!
Printre-atâtea flori înmiresmate,
Printre-atâtea splendide culori,
Ochii mei te văd, prin umedele pleoape,
Magică grădină, ce îmi dai fiori!
Dintre-atâția oameni cumsecade
Dintre-atâtea suflete-ndrăgite,
Dorul meu pe voi vă strigă-n noapte,
Dragi părinți, rămași în locuri sfinte!
Acum un secol se nășteau bunicii noștri,
Într-o lume decimată de războaie;
Au primit în dar o țară mare,
Pe care s-o păstreze cu onoare.
Părinții noștri au trăit sub dictatură,
Au văzut cum se slăvește impostura,
Sufletul lor s-a ofilit de-atâta ură
Și doar revolta sângeroasă le-a adus izbânda.
Copilăria noastră s-a pătat de sânge,
Cu fiecare an sperăm să ne albim,
Să nu mai auzim în noi copilul care plânge,
Ci să ne bucurăm de tot ce mai iubim.
Noi suntem cei aleși, la Centenar,
Să luăm în brațe țara și s-o înălțăm,
S-o punem mai presus de oricare altar
Și, celor ce se nasc, cu drag să le-o-nchinăm!
Copiii desenează pe asfaltul Pieței,
acolo unde oamenii mari, răscoliți de prezent,
își amintesc de întunericul trecutului,
acolo unde luminițile speranței
străpung bezna decadenței și a infamiei,
acolo unde strigătul deznădejdii
se înalță către cerul izbăvitor.
Copiii respiră și cântă într-un aer viciat
de praful si pulberea de pe scena țării,
pe care figuranții îmbrâncesc actorii,
într-un ridicol spectacol despre incompetență,
pe care sar, de „bucurie”, țapi ispășitori,
iepuri de câmp minat și purceluși de logoree.
Copiii se duc la culcare, pentru a visa,
în timp ce părinții veghează
pentru a nu se stinge flacăra speranței,
pentru a nu lăsa Balaurul cu zeci de capete
să le înghită viitorul,
pentru a nu muri atunci când vor închide ochii.
Părinții veghează…și protestează!
E iarnă…şi-n mine tremură zăpada,
Fiori de gheaţă se topesc în valul de sânge…
Martirii Libertăţii au murit degeaba?
În urma lor, Dreptatea încă plânge!
E frig…şi-afară şi-năuntru,
Părinţi orfani trăiesc printre morminte,
La coada izbăvirii îşi aşteaptă rândul,
An după an se-mbracă în tristele veşminte!
Tineri frumoşi nu şi-au găsit ursite,
Au fost la întâlnirea cu glonţul ucigaş…
Durerea nu se stinge în lumânări topite,
Rămânem, prin tăcere, doar un popor de laşi!
E iarnă, iarăşi iarnă, în templul amintirii,
Ne-am osândit să ducem crucea resemnării…
Ce-am fi ajuns noi, astăzi, fără Eroii Răzvrătirii,
De ne permitem să-i lăsăm în frigul nepăsării?
Zboară, copile, întinde-ţi mâinile către cer,
Pământul şi cerul sunt aripile tale,
Înalţă-te deasupra tuturor,
Viitorul lumii îţi stă la picioare.
Priveşte, cu ochii tăi mari, răsăritul,
Când zâmbeşti, soarele străluceşte mai tare,
Prinde-ţi de mână părinţii, când vine-asfinţitul,
În braţele lor, trecutul nu doare…
Zboară, suflet curat, zboară departe,
Du-te, în tărâmul de vis al iubirii,
Acolo unde toate fructele lumii sunt coapte,
Primind, în tăcere, armonia luminii.
Lasă-ţi bunătatea să zburde prin ceruri,
Primeşte-i cu drag pe cei ce vin la tine;
Au renunţat cu toţii la dueluri,
Căutând acum împăcarea cu sine.
Zboară, gând frumos, zboară către lume,
Copiii planetei te-aşteaptă de zor,
Nu contează în viaţă dacă ai vreun nume,
Continuă-ţi paşnic minunatul tău zbor!
Vasile Cucu - Blog 