După ce tac armele, speriate de moarte,
strigă din adâncuri durerea,
îngropată în sufletele noastre.
După ce dispare durerea, înecată în lacrimi,
răsare în privire speranța,
cu care să mergem mai departe.
După ce ne vom redescoperi umanitatea,
ținută captivă în tenebrele trecutului,
vom putea vorbi, din nou, despre dreptate.
După ce ne vom recâștiga libertatea,
vom putea construi, cu tărie,
un viitor mai bun, bazat pe iubire.
Arșița verii topește în noi gândurile,
sufletul încins își caută umbrele,
în care să se-ascundă de viață.
Păsările obosite strâng rândurile,
își lasă pe nisipul fierbinte urmele
și zboară către creasta semeață.
Munții golași aprind către cer rugurile,
pe care să ardă aripile
celor înșelați de propria speranță.
Natura uscată își alungă vânturile,
la capătul lumii așteaptă tăcerile,
în care să se stingă durerea rămasă.
Copiii desenează pe asfaltul Pieței,
acolo unde oamenii mari, răscoliți de prezent,
își amintesc de întunericul trecutului,
acolo unde luminițile speranței
străpung bezna decadenței și a infamiei,
acolo unde strigătul deznădejdii
se înalță către cerul izbăvitor.
Copiii respiră și cântă într-un aer viciat
de praful si pulberea de pe scena țării,
pe care figuranții îmbrâncesc actorii,
într-un ridicol spectacol despre incompetență,
pe care sar, de „bucurie”, țapi ispășitori,
iepuri de câmp minat și purceluși de logoree.
Copiii se duc la culcare, pentru a visa,
în timp ce părinții veghează
pentru a nu se stinge flacăra speranței,
pentru a nu lăsa Balaurul cu zeci de capete
să le înghită viitorul,
pentru a nu muri atunci când vor închide ochii.
Părinții veghează…și protestează!
Aho, aho, copii şi fraţi,
Părinţi, rude şi cumnaţi,
Oameni simpli adunaţi,
Staţi puţin şi nu plecaţi,
Pe site-uri nu navigaţi,
Ci cuvântul mi-ascultaţi!
Mâine anul se-înnoieşte,
Pluguşorul se porneşte
Şi începe a umbla,
Pe la case-a colinda:
Iarna-i grea? Ce glumă bună! 🙂
Aştept să ningă de vreo lună,
Cică iarna nu-i ca vara,
Dar pare ca primăvara!
Am avut un an nebun,
Cu 15 grade de Crăciun,
Câmpuri pline de mioare
Şi ciobani râzând la soare!
Ia mai mânaţi măi flăcăi,
Să se-audă peste văi,
S-o trezim pe Iarna Grea,
S-arunce cu fulgi de nea!
Sunaţi măi din zurgălăi,
Hăăăi, Hăăăi!!!
Anul ce s-a încheiat,
Mare lucru ne-a `nvăţat:
Cu speranţa de mai bine,
Vreme trece, vreme vine!
Pentru „sfânta” Lamentare,
S-aprindem o lumânare,
S-aşteptăm cuminţi Potopul,
Să cadă din cer Norocul!
Da, să terminăm cu munca,
Să rămânem doar cu ţuica,
Să sperăm că va fi bine,
Într-o altă Românie,
Fără hoţi şi şarlatani,
Fără fiţe şi golani,
Fără iarnă „pe uscat”
Şi cu gâtul însetat! 🙂
Ia mai mânaţi măi flăcăi,
Să se-audă peste văi,
Să trezim Apocalipsa,
Ca să nu-i mai simţim lipsa!
Sunaţi măi din zurgălăi,
Hăăăi, Hăăăi!!!
Anul Nou la uşă bate,
O să vină cu de toate,
Mai ales cu veselie
Şi cu multă „nebunie”,
C-aşa-i Românul, măi frate,
Bun la tot şi prost în toate,
Când ceva-l nemulţumeşte,
Iese-n stradă şi răcneşte,
Iar dacă e frig afară,
Stă în pat şi se „răscoală”! 🙂
Hai să nu ne agităm,
Că nimic nu rezolvăm,
Mai bine să cugetăm,
Din greşeli să învăţăm!
Să ne fie casa Casă,
Să ne fie masa Masă,
Să ne fie ţara Ţară,
Să n-o iubim doar „de-afară”,
Să ne fie viaţa Viaţă,
Daţi-o naibii de speranţă,
Căci e ultima ce moare,
De oameni în cot o doare!
Să-i facem cu toţi în ciudă,
Să nu-i mai suflăm în strună,
Să-i zicem o urătură,
Toţi, în cor, cu voie bună! 🙂
Ia mai mânaţi măi flăcăi,
Să se-audă peste văi,
Să trezim în noi Credinţa
De a ne-ntări Voinţa!
Sunaţi măi din zurgălăi,
Hăăăi, Hăăăi!!!
Viaţă scumpă, nu în bani,
La Anu’ şi La Mulţi Ani!
Alerg mereu pe culmile speranţei,
Sus, tot mai sus, se-ndreaptă paşii mei,
În braţe strâng văzduhul toleranţei
Şi las în urmă anii tot mai grei.
Apusul zilelor de vară mă încântă,
Pe creste verzi se culcă soarele flămând,
În urma lui doar liniştea mai cântă
Eternul vals al vieţii pe Pământ.
Pe vârf de buze simt răcoarea serii,
Uscate sunt frumoasele-amintiri;
Natura-mi dă uşor sărutul alinării,
Să uit de dorul marilor iubiri.
De-ai şti cât te iubesc, ah, minunată viaţă,
Pe culmile trăirii alerg să te respir;
Adorm cu tine-n suflet, tu, ultima mea soaţă,
În patul nemuririi, chemat de-al tău zefir!
(din volumul de poezii Sarutul vietii)
Vasile Cucu - Blog 