Copiii cresc, în lumea lor frumoasă,
Se strâng în buchete de flori nemuritoare,
De lumea celor mari nu prea le pasă,
Ei înfloresc la fiecare răsărit de soare!
Copiii se joacă, indiferent de vreme,
În zăpada pufoasă bucuria lor crește,
Pe anotimpuri albe desenează stele,
Pe foi imaculate scriu a lor poveste!
Copiii cântă veseli, în zi de sărbătoare,
Cu inima curată se duc din casă-n casă,
Transmit colindul vieții clipei următoare,
În care-o nouă lume-o să se nască!
A răsărit un ghiocel, în prag de primăvară,
Să-i spună lumii c-o iubește;
Se scutură de frig și de zăpadă,
Căldura mâinilor îl înflorește.
A răsărit un gând, din noaptea lungă,
Să-i spună lumii c-o privește;
O singură persoană de-l ascultă,
Va deveni vedetă-ntr-o poveste.
A răsărit un dor, din sufletul uitat,
Să-i spună vieții ce-și dorește:
Câmpuri cu flori și-un loc de neuitat,
În care să-ntâlnească sufletul pereche!
Privesc în gol, atunci când nu ești tu,
Din cer zăpada-mi umple sufletul;
În mine viscolul acoperă cărări,
Să șteargă urmele atâtor supărări.
Privesc în sus, spre steaua dimineții,
Să nu mai văd în noapte umbrele tristeții;
Aștept lumina soarelui tăcut,
Să reaprindă-n mine chipul tău pierdut.
Privesc cu ochii umezi Omul de Zăpadă,
Din pieptul meu i-aș da o inimă să bată,
L-aș strânge-n brațe, ca pe-un ultim dor,
Să simt, încă o dată, dragostea de om!
Privesc colindătorii, cum cântă la fereastră,
Cât de plăcut e să te simți acasă,
Răsună-n mine glasul lor umil,
Ah, ce n-aș da să fiu din nou copil!
Vine decembrie peste țara noastră,
Să ne-mbrăcăm frumos și să sărbătorim,
Să ne-amintim de toți cei ce-au plecat de-acasă,
Să ne jelim eroii și să îi cinstim!
Cei rămași singuri să iasă la poartă,
Să le zâmbească trecătorilor pe drum,
Să-și amintească de viața lor frumoasă
Și de mărinimia sufletului bun!
Cei tineri să-și păstreze voioșia,
Să creadă cu tărie în dreptate,
Să nu abandoneze România,
Pământul unde s-au născut, pentru eternitate!
Vine decembrie, cu mantia sa albă, de zăpadă,
Cu inima deschisă s-o îmbrățișăm,
S-o invităm în fiecare zi la joacă
Și-n seara de Crăciun s-o colindăm!
Lara, aduci cu tine iarna,
Cu frig şi viscol în suflet,
Mi-aş fi dorit să te revăd doar vara,
Să nu mai tremur aşteptând un zâmbet!
Troiene de zăpadă se-aştern în viaţa noastră
Şi cerul cenuşiu ne-apasă cu putere ;
Privesc în depărtare, ascuns după fereastră,
Cum o iubire albă se frânge de durere!
Lara, eşti mai frumoasă iarna,
Cu părul strălucind de stele argintii,
Cu buzele-amorţite, ce-ţi taie răsuflarea,
Cu pleoapele-ngheţate, străpunse de ochi vii!
Te-aştept, cu-nfrigurare, s-aprindem în noi focul,
Să ne-încălzim cu ramuri de iubire!…
Chiar dacă-n lumea asta noi nu ne-am găsit locul,
Vom adormi mereu pe-o caldă amintire.
Mă-mbrac în alb, în anotimpul rece,
Să mă ascund prin fulgii de zăpadă,
S-arunc cu bulgări în timpul care trece,
S-aştept, din nou, copilăria să mă vadă!
Păşesc pe alb, în ţara de poveste,
Acolo unde zâmbetele strălucesc,
Aştept cu-nfrigurare marea veste,
De la colindători cu har dumnezeiesc!
Mă-mbrac în suflet alb, în seara de Crăciun,
Să ningă liniştit pe bradul bucuriei,
Să mi-amintesc de tot ce-a fost mai bun,
Atunci când respiram duhul copilăriei!
Păşesc pe luciul zilelor de gheaţă,
În urma mea văd urmele de dor,
Atât de multe chipuri s-au schimbat la faţă,
Atât de multe inimi aşteaptă al lor zbor!
E iarnă…şi-n mine tremură zăpada,
Fiori de gheaţă se topesc în valul de sânge…
Martirii Libertăţii au murit degeaba?
În urma lor, Dreptatea încă plânge!
E frig…şi-afară şi-năuntru,
Părinţi orfani trăiesc printre morminte,
La coada izbăvirii îşi aşteaptă rândul,
An după an se-mbracă în tristele veşminte!
Tineri frumoşi nu şi-au găsit ursite,
Au fost la întâlnirea cu glonţul ucigaş…
Durerea nu se stinge în lumânări topite,
Rămânem, prin tăcere, doar un popor de laşi!
E iarnă, iarăşi iarnă, în templul amintirii,
Ne-am osândit să ducem crucea resemnării…
Ce-am fi ajuns noi, astăzi, fără Eroii Răzvrătirii,
De ne permitem să-i lăsăm în frigul nepăsării?
Copil hazliu, zăpada te aşteaptă,
S-alergi prin albul plin de fantezie,
În palme să-i oferi căldura toată
Şi s-o transformi, pe loc, în jucărie!
Din cer cad fulgii mari de bucurie,
Se-adună liniştiţi pe umerii tăi mici,
Te-mpodobesc frumos cu-a lor magie,
Te poartă în regatul clipelor de vis!
Copile, paşii tăi sunt bulgări de zăpadă,
Rostogoliţi prin lume prind avânt,
Cresc tot mai mari, fără să cadă,
Şi se opresc la poarta Marelui Cuvânt!
Să nu-i spui nici măcar o poezie,
Doar râsul tău să-nveselească Universul,
Să-şi amintească de a sa copilărie,
Căci tu, pe lumea asta, eşti Alesul!
Colindă-mă, te-aştept la aceeaşi fereastră,
de dorul tău mă-ntorc mereu acasă,
topind în suflet sloiuri de gheaţă.
Bucură-mă, la fel ca altădată,
atunci şi acum sunt deodată,
doi fulgi de nea într-o viaţă curată.
Ninge-mă, sunt Omul de Zăpadă,
aştept cu nerăbdare copiii să mă vadă
şi în magia iernii să mai creadă…
Iartă-mă, puţin din mine te mai ştie,
în fiecare an trăiesc o mare bucurie,
te-aştept în seara de Crăciun, copilărie!
Vasile Cucu - Blog 