Privesc pe cer cum timpul zboară departe,
prea departe de inimile noastre,
prea aproape de eternitate.
Îi place nemărginirea și liniștea,
s-a săturat de zbuciumul omenirii,
rămâne impasibil la oftatul iubirii.
Nu mai vrea să se joace cu noi, ca-n copilărie,
atunci când sufletul uriaș îl privea de sus,
atunci când ochii veseli îl așteptau la apus.
Nu mai vrea să fie hazliu,
ne privește tăcut, cu indiferență,
supărat, parcă, pe-a noastră existență.
Haine curate, suflete pătate,
Fețe zâmbitoare, minți iscoditoare,
Priviri drăgălașe, inimi pătimașe,
Vorbe de amor, oameni fără dor.
Vacanțe frumoase, zile-ntunecoase,
Poze luminoase, gânduri odioase,
Locuri minunate, capete-aplecate,
Peisaje alese, replici neînțelese.
O lume nebună, ființă credulă,
Prietenii false, sentimente arse,
Aparențe snoabe, căsătorii goale,
Ierarhii impuse, destine distruse.
Sursa foto: Google Images
Oriunde pașii te-ar purta, pe căi necunoscute,
într-o lume străină, fără speranță,
din care-ai vrea să fii salvat în fiecare dimineață,
te rog, nu renunța!
Oriunde gândul ți-ar zbura, spre altă lume,
spre paradisul florilor și-al inimilor duse,
în care să-ți îmbrățișezi iubirile apuse,
te rog, nu renunța!
Oriunde sufletul te-ar îndrepta, spre altă viață,
spre liniștea credinței sau clipa amoroasă,
în care să trăiești povestea ta frumoasă,
te rog, nu renunța!
Oriunde-ai fi și orice-ai face,
eu cred în tine, chiar și când destinul nu te place…
și-ți voi striga din toată inima mea:
te rog, nu renunța!
Nu-ți cer nimic ce nu-mi poți da,
Nici amintiri și nici poeme,
Vreau doar să simt căldura ta,
Când visele se-afundă-n perne.
Nu-ți cer trecutul inutil,
Nici nopțile târzii, de vară,
Vreau doar acum aici să fii,
Când gândul meu la tine zboară.
Nu-ți cer iubirea înapoi,
Nici sărutări, nici jurăminte,
Vreau doar să mergem amândoi
Pe-aleea inimilor înflorite.
Florile primăverii renasc în gândurile noastre,
își desfac petalele prin ochii dornici de lumină,
ne înmiresmează sufletul trezit din întuneric
și dorul de frumos ni-l alină.
Muguri de viață răsar din trunchiurile noastre,
se hrănesc cu dorința de a înverzi,
spațiul și timpul vor să ne-ocrotească,
lăsându-ne dreptul de a mai iubi.
Raze călduroase radiază din inimile noastre,
dezmorțesc sentimente și fapte;
cu brațele deschise și-un zâmbet pe față,
te-aștept să vii mai aproape!
Dansează cu mine, printre muguri de ramuri,
printre raze de oameni și brațe de lanuri,
printre stoluri de flori si buchete de grauri,
printre stropi de apus și vuiete de valuri!
Dansează cu mine, pe câmpul cu vise,
pe-un tărâm fermecat de dorințe aprinse,
pe luciul de Lună, pe stele nestinse,
pe bolta întinsă peste inimi încinse!
Dansează cu mine, printre vorbe nespuse,
printre gânduri uitate și doruri ascunse,
printre chipuri mascate și priviri nepătrunse,
printre vieți picurate cu clipele smulse!
Râuri dezgheţate inundă inimile îngheţate,
Descătuşând sentimentele preschimbate în flori,
Ghioceii-nfloresc pe chipuri de oameni pictate,
Amintindu-ne viaţa trăită-n culori.
Raze dezgolite inundă trupurile învelite,
Pătrunzând în sufletele însetate de lumină,
Zâmbetele apar pe buzele de frig amorţite,
Renăscând credinţa în iubirea divină.
Gânduri trezite inundă minţi adormite,
Hrănind viitorul ieşit din hibernare,
Planuri măreţe aşteaptă să fie-mplinite,
Pentru-o lume care nu mai are răbdare.
Păsări călătoare zboară peste lumi muritoare,
Ducând cu ele visul evadării;
Timpul ne-arată faţa sa schimbătoare,
Dăruindu-ne, iarăşi, farmecul primăverii!
Mă-mbrac în alb, în anotimpul rece,
Să mă ascund prin fulgii de zăpadă,
S-arunc cu bulgări în timpul care trece,
S-aştept, din nou, copilăria să mă vadă!
Păşesc pe alb, în ţara de poveste,
Acolo unde zâmbetele strălucesc,
Aştept cu-nfrigurare marea veste,
De la colindători cu har dumnezeiesc!
Mă-mbrac în suflet alb, în seara de Crăciun,
Să ningă liniştit pe bradul bucuriei,
Să mi-amintesc de tot ce-a fost mai bun,
Atunci când respiram duhul copilăriei!
Păşesc pe luciul zilelor de gheaţă,
În urma mea văd urmele de dor,
Atât de multe chipuri s-au schimbat la faţă,
Atât de multe inimi aşteaptă al lor zbor!
În visul meu, tu erai fără nume,
Ca o străină apărută-n viaţa mea,
Păreai pierdută în această lume,
Cu gândul rătăcind pe nu ştiu care stea.
Privirea ta absentă îşi aştepta chemarea,
Ecoul despărţirii îţi răsuna în suflet,
Pe buzele-amorţite se risipea candoarea
Ce te-a făcut să crezi că dragostea-i un cântec.
Iubirea, uneori, nu ţine cont de nimeni,
Nu-ntreabă mintea când să înflorească,
Îşi face singură buchetul său de inimi,
Pe care timpul va vrea să le-ofilească.
În viaţa mea, tu vei fi fără nume,
Un chip frumos, iubit doar în tăcere,
Distanţa dintre noi încă mai are urme,
Pe care dorul nostru le şterge cu durere.
Dragostea înfloreşte în inimi timpurii,
Când soarele străluceşte mai tare,
Când frumoase culori răsar pe câmpii,
Când cerul albastru se-odihneşte pe mare.
Dragostea înfloreşte în inimi târzii,
Când lumina lunii te vrăjeşte,
Când pe bolta lumii ard stele pustii,
Când sufletul de dor se-ofileşte.
Dragostea înfloreşte în inimi rănite,
Când lacrimi de ploaie udă pământul,
Când plugul minţii îngroapă dorinţe,
Când vorbe-ascuţite rup legământul.
Dragostea înfloreşte în inimi curate,
Când verdele crud ne cheamă-n natură,
Când credinţa în bine în suflet renaşte,
Când primăvara de cântec răsună.
Vasile Cucu - Blog 