Copiii cresc, în lumea lor frumoasă,
Se strâng în buchete de flori nemuritoare,
De lumea celor mari nu prea le pasă,
Ei înfloresc la fiecare răsărit de soare!
Copiii se joacă, indiferent de vreme,
În zăpada pufoasă bucuria lor crește,
Pe anotimpuri albe desenează stele,
Pe foi imaculate scriu a lor poveste!
Copiii cântă veseli, în zi de sărbătoare,
Cu inima curată se duc din casă-n casă,
Transmit colindul vieții clipei următoare,
În care-o nouă lume-o să se nască!
Să fii copil înseamnă să visezi,
Să plutești pe marea bucuriei,
Să pășești pe calea-n care crezi
Că te va duce pe tărâmul fericirii!
Să fii copil înseamnă să creezi,
Să transformi realitatea în poveste,
Să-i primești în basmul tău pe cei ce cred
Că lumea poate fi-un buchet de sentimente!
Să fii copil înseamnă să zâmbești,
Să-mbrățișezi și soarele și luna,
Să fii iubit și să iubești…
Nu doar pentru o zi, ci pentru totdeauna!
A răsărit un ghiocel, în prag de primăvară,
Să-i spună lumii c-o iubește;
Se scutură de frig și de zăpadă,
Căldura mâinilor îl înflorește.
A răsărit un gând, din noaptea lungă,
Să-i spună lumii c-o privește;
O singură persoană de-l ascultă,
Va deveni vedetă-ntr-o poveste.
A răsărit un dor, din sufletul uitat,
Să-i spună vieții ce-și dorește:
Câmpuri cu flori și-un loc de neuitat,
În care să-ntâlnească sufletul pereche!
Oriunde pașii te-ar purta, pe căi necunoscute,
într-o lume străină, fără speranță,
din care-ai vrea să fii salvat în fiecare dimineață,
te rog, nu renunța!
Oriunde gândul ți-ar zbura, spre altă lume,
spre paradisul florilor și-al inimilor duse,
în care să-ți îmbrățișezi iubirile apuse,
te rog, nu renunța!
Oriunde sufletul te-ar îndrepta, spre altă viață,
spre liniștea credinței sau clipa amoroasă,
în care să trăiești povestea ta frumoasă,
te rog, nu renunța!
Oriunde-ai fi și orice-ai face,
eu cred în tine, chiar și când destinul nu te place…
și-ți voi striga din toată inima mea:
te rog, nu renunța!
Mă-mbrac în alb, în anotimpul rece,
Să mă ascund prin fulgii de zăpadă,
S-arunc cu bulgări în timpul care trece,
S-aştept, din nou, copilăria să mă vadă!
Păşesc pe alb, în ţara de poveste,
Acolo unde zâmbetele strălucesc,
Aştept cu-nfrigurare marea veste,
De la colindători cu har dumnezeiesc!
Mă-mbrac în suflet alb, în seara de Crăciun,
Să ningă liniştit pe bradul bucuriei,
Să mi-amintesc de tot ce-a fost mai bun,
Atunci când respiram duhul copilăriei!
Păşesc pe luciul zilelor de gheaţă,
În urma mea văd urmele de dor,
Atât de multe chipuri s-au schimbat la faţă,
Atât de multe inimi aşteaptă al lor zbor!
Dansez cu vântul, pe o plajă,
Sunt singur, hoinărind prin lume,
Sufletul meu, cuprins de-o vrajă,
Strigă spre valuri al tău nume.
Te-aştept să vii din zările albastre,
S-aud din mare glasul tău,
De-atâta dor şi buzele-mi sunt arse,
Doar un sărut le-ar vindeca din nou!
Tu eşti povestea vântului de vară,
Ce-mi mângâie obrajii neîncetat,
Cu tine aş dansa o viaţă-ntreagă,
Pe plaja unde timpul ne-a uitat!
Te iubesc prea mult, ţară de poveste,
Oriunde m-aş duce, în suflet te port,
Lumea te compară, de rău te vorbeşte
Că nu poţi să fii ceea ce n-ai fost!
N-ai fost niciodată harnică femeie,
Care să trudească pentru bunăstare,
N-ai fost nici regină, ca să ţii sub cheie
Tot ce servitorii ţi-aduc la picioare!
N-ai fost tu aleasa de la Balul Sorţii,
Ca să vină Prinţul şi să te iubească,
Nu ai fost nici Crucea, de pe Dealul Morţii,
Pe care creştinii să o ocrotească!…
Ai fost doar Frumoasa ce umbla în zdrenţe,
Aşteptând umilă al său Făt-Frumos,
Mulţi te-au păcălit cu planuri măreţe,
Ce-au rămas doar vorbe fără de folos!
Cum de n-ai găsit, din poporul tău,
Pe cineva care să te înflorească?
S-au îmbătat toţi chiar atât de rău,
Încât nu-s în stare nici să te privească?
Vasile Cucu - Blog 